Multiculturalismul a eşuat, spunea odată o mare doamnă. O declaraţie iresponsabilă, consider, care nu a făcut decât să legitimeze rasismul şi manifestările xenofobe, boli care au recidivat virulent de-a lungul istoriei Europei. Azi suntem martorii unor lungi diatribe împotriva musulmanilor, romilor, evreilor sau a oricăror altor neamuri care au neşansa să se fi deplasat, de voie sau nevoie, prea departe de locurile de baştină. Şi asta fără consecinţe de ordin moral pentru autori, ba chiar cu largul asentiment al semenilor. Mai mult, violenţele inimaginabile pentru o Europă a secolului XXI, care amintesc de pogromurile dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, ne obligă la o reflecţie sinceră asupra direcţiei în care ne îndreptăm, odată cu întregul continent.
Multiculturalismul nu a eşuat. Este mai vibrant ca oricând. Însă nu despre multiculturalism este vorba, ci despre triumful urii asupra valorilor umanismului. Ura e facilă. Nu presupune niciun efort al raţiunii sau al voinţei. Ci doar eliberarea temerilor, angoaselor şi a frustrărilor personale, fără niciun zăgaz. În mod cert, un factor care a condus la acest deznodământ este discursul extremist, întâlnit astăzi la politicienii din mai toate ţările Europei. Dacă acum zece ani, Austria şoca lumea întreagă prin cooptarea în coaliţia guvernamentală a ultranaţionalistului Jörg Haider, ba chiar a atras grave sancţiuni din partea UE, astăzi situaţiile similare sunt mai degrabă o normă decât o excepţie.
În Olanda, exaltatul anti-islamist Geert Wilders face astăzi parte din guvern. El are o problemă cu emigranţii turci şi marocani, în principal, dar nici pe est-europeni nu-i are la suflet. Danemarca a fentat, de curând, Tratatul Schengen, un tabu inimaginabil până nu demult, pentru a opri eventualele hoarde de tunisieni şi libieni, care, în fuga lor din calea bombardamentelor forţelor aliate către (ceea ce speră ei) o viaţă mai decentă, ar putea afecta moştenirea culturală a danezilor. În Finlanda, un partid anti-imigraţie a devenit al treilea ca pondere în Parlament. În Franţa, politiciana ultranaţionalistă Jean-Marie Le Pen se află pe primul loc în preferinţele de vot, surclasându-l pe Sarkozy.
Se pare că, după ce s-au folosit de forţa de muncă ieftină a migranţilor, care au acceptat orice condiţii numai să îşi poată întreţină familiile, ţările bogate a căror economie a încetinit se descotorosesc acum de ei, ca de nişte gioarse stricate. Vezi nu mai departe de exemplul Spaniei, care vrea să interzică sutelor de mii de căpşunari români să mai activeze pe piaţa muncii. Totuşi, o astfel de atitudine nu poate fi lipsită de consecinţe sociale.
Putem să punem valul recent de violenţe pe seama acestei tendinţe în discursul politic european? Probabil că da. Cu siguranţă, criminalul în masă din Norvegia este un produs al acestei decăderi morale a societăţii europene. De altfel, a şi declarat-o. Ceea ce se întâmplă în Londra pare a fi o altă aşchie aruncată nu departe de trunchiul extremismului. Vorbim de oameni de o condiţie materială mai degrabă precară, care nu au mai suportat marginalizarea şi umilinţa din partea autorităţilor. Comportamentul lor lipsit de orice inhibiţie socială, frizând animalicul, poate fi explicat, poate, de experţii în psihologia maselor. Însă un lucru este cert: sămânţa oricărei revoluţii a pornit de la ura de clasă şi s-a desfăşurat cam în aceleaşi paradigme.
Acum un an, preşedintele Barroso îşi manifesta public temerea că măsurile de austeritate pot conduce către slăbirea democraţiei în Europa. El compara situaţia prezentă cu cea din anii ’30, care a însemnat răspândirea ideologiei naziste. Cu toţii ne-am cutremurat la acele vorbe, dar devine din ce în ce mai clar că istoria este pe cale să se repete. Depinde numai de noi, cei care ne alegem conducătorii. Putem să mergem pe mâna unor profesionişti în domeniile economiei sau, ca până acum, pe mâna unor speculatori politici, cu te miri ce studii, care îşi adaptează discursul în funcţie de cum dă bine la sondaje. Să nu uităm că, de curând, preşedintele României a făcut o declaraţie consternantă, prin care justifica regimul hitlerist al mareşalului Antonescu. „Cine controlează trecutul controlează viitorul. Cine controlează prezentul controlează trecutul” (Orwell). Să fie asta oare o avanpremieră la discursul care ne aşteaptă în campania electorală ce va să vină? Repet: depinde numai de noi.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.