Urmări ale „Marelui Război”

Chiar dacă schimbările sunt rapide şi sub privirile noastre, societăţile actuale nu se pot înţelege fără trecut. Aceasta fie şi din raţiunea simplă că se trăieşte în cadre instituţionale şi de gândire lăsate în urmă de generaţii anterioare. Spunând aceasta, nu este vorba de a dizolva prezentul în trecut şi de a-i face pe cei de odinioară responsabili de inerţiile, confuziile şi nepriceperea de azi. Este vorba doar de a câştiga repere pentru a face sigură cunoaşterea a ceea ce se petrece acum.

Cele mai multe dintre situaţiile cu care ne confruntăm astăzi vin, desigur, din ceea ce fac sau nu contemporanii. Unele vin însă şi din istorie, dintr-un timp mai lung. Urme ale Primului Război Mondial sunt astfel printre noi. De aceea, aniversarea unui secol de la conflagraţia din 1914-18 ar trebui să fie o reflecţie asupra a ceea ce a rămas din experienţa războiului şi afectează lumea actuală, nu doar o consemnare calendaristică.

Ce face din Primul Război Mondial un prag pentru cei care trăiesc astăzi? Să luăm în considerare câteva evaluări demne de încredere. Eric Hobsbawn (The Age of Extremes.1914-1991, Abacus, London, 1995) pune în prim-plan extinderea efectiv mondială a confruntării şi „masacrele” fără precedent pe care războiul le-a adus, începând cu cel de pe frontul de Vest (p.23). El atrage atenţia mai ales asupra „brutalizării” pe care războiul a antrenat-o, nu numai în ducerea luptelor, ci şi în politică (p.49). Pe de o parte, „strania democratizare a războiului”, în virtutea căreia acesta devine „al popoarelor”, şi, pe de altă parte, „impersonalizarea omorârii”, ca urmare a tehnologiei ce permite uciderea pe scară mare, prin apăsare pe buton sau mişcare a unui levier, au favorizat „brutalizarea” şi au stabilizat-o. Martin Gilbert (A History of the Twentieth Century. Volume Three:1952-1999, Perennial, New York, 1999) insistă asupra recursului în premieră la gazele otrăvitoare pe câmpul de luptă (p. 909). Niall Ferguson (The Pity of War: Explaining World War One, Basic Books, New York, 1999) vorbeşte de „război fals” şi slăbeşte „miturile” istoriografiei („militarismul” Germaniei, „agresivitatea” acesteia, folosirea tuturor resurselor economice de către beligeranţi, tratarea intolerabilă a prizonierilor de război de către germani etc.). Eminentul contemporanist britanic aduce în discuţie răspunderea diplomaţiei Foreign Office-ului de atunci. Wolfgang Mommsen (Der Erste Weltkrieg. Anfang vom Ende der bürgerlichen Zeitalter, Fischer, Frankfurt am Main, 2004) priveşte războiul mondial ca „zdruncinare” a culturii clasice a Europei moderne. El identifică premise sociale, culturale şi mentalitare ale angajării în război, pe cazul Germaniei. Nu de mult, Gerd Krumeich (Der Erste Weltkrieg. Die 101 wichtigsten Fragen, C.H. Beck, München, 2014) a adus la zi răspunsurile la numeroasele întrebări asupra naturii şi consecinţelor „Marelui Război”.

Cum a fost trăit, însă, Primul Război Mondial de oamenii acelui timp? Scriitorul Karl Kraus a arătat, imediat după declararea războiului, în iulie 1914, că se intră în „ultimele zile ale existenţei umanităţii”. Teologul Friedrich Gogarten socotea entuziasmat că „eternitatea devine germană” odată cu angajarea în război. Filosofii Hermann Cohen şi Paul Natorp considerau că „discrepanţa dintre realitatea vieţii în epoca industrială şi idealurile culturii umaniste trebuie să fie, dacă nu total eliminată, cel puţin mult redusă” şi vedeau apărarea spiritualităţii ca datorie.

Să extindem ilustrarea (mă folosesc de antologia lui Matthias Steinbach, Hrsg., Mobilmachung 1914. Ein literarisches Echolot, Reclam, Stuttgart, 2014), spre a face tabloul mai concludent. Ernst Jünger, de pildă, susţinea că nu se mai poate trăi în „burgheza Germanie”, încât ceva trebuie făcut pentru „lărgimea şi libertatea vieţii” (p.38). Max Weber îi scria unui prieten (1914) cât de mult dorea să iasă din spital şi să serveasă pe front, căci „acest război este măreţ şi minunat” (p.119). Chiar dacă şi-a pierdut cumnatul, iar fraţii săi erau mobilizaţi, el elogia războiul şi-i găsea vinovaţi pe diplomaţi. După un an, vestitul sociolog scria că germanii au dovedit că sunt „un mare popor de cultură” şi „o adevărată umanitate” (p.213). Friedrich Gundolf saluta intrarea în război în cuvintele: „cu siguranţă că nici o ocazie pentru război din ultimii ani nu a fost atât de relativ demnă şi niciun moment nu a fost mai favorabil pentru Germania şi Austria” (p.39). Thomas Mann îi mărturisea lui Heinrich Mann, imediat după decretarea mobilizării generale în Germania, că se simte „zguduit şi ruşinat de înspăimântătoarea presiune a realităţii” şi că are temeri faţă de „nebunia Europei” (p.56). În Betrachtungen eines Apolitischen,celebrul romancier spune că războiul este doar expresia „voinţei de automenţinere a statelor” (p.66). În altă scrisoare, el pune întrebarea: „cum va arăta Europa, lăuntric şi exterior, când totul va fi trecut?” (p.90). Walter Rathenau vorbea de „necesitatea lăuntrică a acestui război”, pentru a înlătura „vechiul, insuportabilul” şi a reda vigoare „speranţei” (p.110). Ernst Toller relata înflăcărat „trecerea Rinului”, când „cuvintele Germania, Patria, Războiul au căpătat forţă magică” (p.103). Rainer Maria Rilke era, în schimb, îngrozit de „vinovăţia” pe care războiul o creează pentru multă vreme (p.199). Stefan Zweig aducea în discuţie ambivalenţa câştigării bătăliei în Vest (p.205) şi atrăgea atenţia asupra pericolului ascuns în entuziasmul naţional. Alfred Döblin era alarmat de faptul că viaţa şi moartea, separate în condiţii de pace, devin indiferente pe câmpul de luptă (p.206).

Războiul s-a încheiat cum se cunoaşte. În 1919-20 s-a semnat un şir de tratate. Cu preocuparea vizibilă (mai ales la Poincare şi Clemenceau) de a se pune capăt agresiunilor şi de a se obţine despăgubiri de război, în tratatul cu Germania (Versailles) s-a introdus controversatul articol 231: „Guvernele aliate şi asociate declară, iar Germania recunoaşte, că Germania şi aliaţii săi sunt, în calitate de autori, responsabili de toate pierderile şi daunele suferite de guvernele aliate şi asociaţii lor şi de apartenenţii statelor respective, în urma războiului la care au fost constrânşi de agresiunea Germaniei şi a aliaţiilor acesteia”. Articolul avea să contribuie la atmosfera alunecării Germaniei sub controlul nazismului şi, astfel, a pregătirii celui de Al Doilea Război Mondial. Iniţierea Ligii Naţiunilor, în aprilie 1919, reprezenta prea puţin în faţa valului ce se punea în mişcare. Un filosof (Karl Löwith, My Life in Germany Before and After 1933, Urbana University of Illinois Press, 1994) a spus simplu: „revoluţia din 1933 din Germania a început cu izbucnirea Primului Război Mondial. Evenimentele din Germania, din 1933 încoace, au fost o încercare de a câştiga ceea ce s-a pierdut”.

Istoricii au captat consecinţele Primului Război Mondial sub câteva schimbări majore: destrămarea celor trei imperii din Europa – ţarist, otoman şi habsburgic – şi reorganizarea continentului pe principiul autodeterminării naţionale; pierderea de către Europa a întâietăţii politice şi militare în lume; urcarea Statelor Unite în poziţia de primă putere economică şi politică a lumii; profilarea mişcării paneuropene ca „a treia cale” pentru cultura europeană; conturarea nevoii unei noi gestiuni a relaţiilor internaţionale. Nu stăruim asupra acestora, ele fiind bine cunoscute.

Mai puţin circumscrise sunt însă conceptualizările ce au rezultat din experienţa Primului Război Mondial şi exercită influenţă până în zilele noastre. Am în vedere trei urmări conceptuale ale Marelui Război, care, la rândul lor, au consecinţe pe scară largă: teoria lui Jünger-Heidegger a dominării modernităţii târzii de către tehnologie, decizionismul lui Carl Schmitt şi funcţionalismul lui David Mitrany. Chiar dacă este anevoios să faci o selecţie în materie, iar discuţia rămâne în mod fatal deschisă, sunt de părere că, dintre generalizările ce stau pe suportul experienţei Primului Război Mondial, cele menţionate nu numai că îşi continuă cursa în competiţia viziunilor, dar trec încă drept repere. Să le rezumăm conţinutul.

Nu este vorba aici de a părăsi considerarea filosofiei lui Heidegger ca filosofie a fiinţării umane. Dar tocmai anvergura acestei filosofii a făcut ca ea să nu fie străină de reflecţii asupra unor domenii implicate mai direct în istoria nemijlocită. De aceea, au dreptate cercetători (vezi, de exemplu, Charles Bambach, Heidegger’s Roots. Nietzsche, National Socialism and the Greeks, Cornell University Press, Ithaca and London, 2003) care privesc filosofarea lui Heidegger, mai ales cea din 1933-1945, ca „tentativă filosofică în geopolitică, o mare viziune metafizică a destinului german, care se dezvoltă atât înăuntrul, cât şi împotriva viziunii hegemoniei politice create de mişcarea naţional socialistă” (p.10).

În faza de început, Heidegger dezvoltă o metafizică a fiinţării ce vrea să dea seama de „autohtonie (Bodenständigkeit)”, în spiritul tradiţiilor populare (völkische) germane. Apoi, filosoful îşi asumă tema „salvării Europei” (cum se poate observa în conferinţa Europa und die deutsche Philosophie, susţinută la Roma în 1936) în faţa pericolelor ce vin din Est şi din „dezrădăcinarea (die Entwurzelung)” la care antrenează modernizarea prin liberalizare. Dar, sub impresia celebrei scrieri a lui Ernst Jünger, Die totale Mobilmachung (1930) şi apoi a cărţii ce o include (Der Arbeiter. Herrschaft und Gestalt, 1932), Heidegger tematizează tehnologia ca factor covârşitor în istoria fiinţării. El se afla mai demult pe calea criticii metafizicii europene, dar Ernst Jünger (a cărui pondere în articularea conştiinţei europene de după război este pusă în relief mai recent, de pildă în Helmuth Kiesel, Ernst Jünger. Die Biographie, Siedler, München, 2007) l-a stimulat. Observaţia cunoscutului scriitor că, în lumea modernă, „munca”, în accepţiunea restrictivă a industrialismului, îşi lasă amprenta asupra tuturor acţiunilor oamenilor, inclusiv asupra raportării la sine, l-a făcut pe Heidegger să exercite critica metafizicii în forma unei critici a felului de a gândi al epocii industrialiste.

Ernst Jünger a sesizat faptul că, odată cu Primul Război Mondial, însăşi purtarea războiului s-a schimbat radical: întreaga societate este acum „mobilizată” în serviciul obţinerii victoriei asupra duşmanului. Iar această generalizare este legată în scrierile sale de război cu o alta. El a luat ca punct de plecare considerarea „muncitorului” ca personaj determinant al epocii industrialiste, în al cărui fel de a se manifesta este concentrată forma vieţii într-o întreagă epocă a istoriei: „muncitorul” lui Ernst Jünger întruchipează şi întreţine frenezia tehnologică ce preia sub control mersul lumii. Ernst Jünger a vrut să evite atât consecinţele trase de Marx din observarea poziţiei „proletarului”, cât şi optica liberalismului, şi a presupus că în felul de a acţiona şi de a fi al „muncitorului” de care vorbeşte se manifestă o forţă ascunsă, identificată deja de Nietzsche ca „voinţă de putere”. Pentru Heidegger, epoca industrialistă este un pasaj în istoria fiinţării, căruia naţional socialismul este chemat să-i pună capăt. Mai târziu, Heidegger va recunoaşte că acesta nu a fost la înălţimea istoriei, aşa cum filosofia sa a înţeles-o.

Heidegger a elaborat teoria impactului cuprinzător al tehnicii asupra societăţii, mai exact al Gestell-ului – acea atitudine de „provocare” a naturii, pe care o vede drept esenţă a tehnicii moderne – pe urmele metaforei „mobilizării totale” lansate de Ernst Jünger şi inspirate de experienţa Primului Război Mondial. Această teorie, adusă la formulare proprie în impresionanta conferinţă Die Frage der Technik (1953), este luată şi astăzi ca reper, nu numai de filosofi dispuşi să facă icoane din gânditori de altădată, ci şi de istorici ce pun evenimentele în seama unor structuri anonime (mersul istoriei, societatea în format mare, tehnologia epocii etc.) şi de reprezentanţi publici cu o cunoaştere sumară a societăţii.

O altă conceptualizare pornită din experienţa Primului Război Mondial a dat-o unul dintre juriştii de vârf (alături de Hans Kelsen) din secolul al XX-lea – Carl Schmitt. El a observat cu acuitate criza democraţiei liberale şi a recomandat decizionismul ca soluţie de legitimare. Soluţia avea să fie fatală Germaniei. Sub pavăza ei, Hitler a confiscat puterea, conferită prin mandatul semnat de muribundul mareşal Hindenburg, şi a folosit-o până la catastrofa ţării. Observarea crizei este însă piesa durabilă a reflecţiilor lui Carl Schmitt.

Nu reiau analiza operei lui Carl Schmitt, pe care am prezentat-o în altă parte. Menţionez doar că în cartea sa epocală, Die geschichtliche Lage des heutigen Parlamentarismus (1923), Carl Schmitt a contrapus promisiunilor legate de parlamentarism, ca exponent al sferei publice liberale, realitatea secolului al XX-lea. Din premisa după care statul modern este rezultatul evoluţiei economice, el a derivat concluzia că „parlamentul şi-a pierdut solul pe care a apărut, sub aspect moral şi spiritual, şi nu mai este decât o cochilie vidă” (p.29, în ediţia Carl Schmitt, Parlamentarisme et democratie, Seuil, Paris, 1988). Carl Schmitt a invocat distanţa la care s-a ajuns în practică faţă de „principiile parlamentarismului”. Astfel, în practica politică s-a renunţat la caracterul public al dezbaterii ce duce la decizie, la separarea puterilor în stat, la înţelegerea la propriu a legii, la concentrarea parlamentului asupra adoptării legilor, încât „principiile” mai sunt doar pretenţii retorice în faţa unei realităţi ce se conduce după alte reguli. „S-a crezut că, singure, caracterul public şi discuţia ar permite să se depăşească forţa şi puterea ca fapte brute – pentru o gîndire liberală a statului de drept, răul în sine, the way of beasts, cum spune Locke – şi de a aduce triumful dreptului asupra forţei…. Realitatea vieţii parlamentare şi viaţa partidelor politice, ca şi convingerea generală, sunt astăzi foarte departe de o asemenea credinţă. Marile decizii politice şi economice de care depinde astăzi destinul oamenilor nu mai sunt rezultatul (dacă a fost vreodată) unei echilibrări a opiniilor în luarea de cuvânt publică, opusă altei luări de cuvânt publice, şi nu este de la început rezultatul dezbaterii parlamentare. Participarea reprezentării populare la guvernare, guvernarea populară s-au dovedit a fi mijloace prin excelenţă pentru a pune capăt separaţiei puterilor şi, odată cu ea, vechii idei a parlamentarismului” (p.63-64). Iar dacă „spaţiul public” şi „discuţia publică” au devenit „vide şi caduce” în realitatea vieţii, atunci parlamentarismul şi-a pierdut baza.

Carl Schmitt a relaxat legături socotite de nedislocat – între stat de drept şi democraţie, între democraţie şi liberalism, democraţie şi parlamentarism – şi a căutat să înlăture frontiera dintre autoritarism şi democraţie. El a împins interpretarea sa a istoriei moderne până la a pune sub semnul întrebării mari tradiţii culturale şi a căuta să “purifice” cultura germană de influenţe „străine” (vezi Raphael Gross, Carl Schmitt und die Juden. Eine deutsche Rechtslehre, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005) Dintre alternativele pe care el le-a văzut la începutul anilor douăzeci în Italia, formulate de Gaetano Mosca – anume, „dictatura proletariatului”, „absolutismul” desfăşurat de o puternică birocraţie (un „assolutismo birocratico”), „sindicalismul” ca substitut tacit al parlamentarismului, şi dintre eventualităţile ce se discutau în dreptul constituţional german al timpului – adică „sindicalismul”, „corporatismul”, „dictatura proletariatului”, democraţia liberală, „statul social”, „statul economic”, Carl Schmitt a ales „virajul” spre un stat ce transcende pluralismul, în care a văzut prefigurarea „statului total”, în forma unui stat autoritar.

Astăzi, evidenţele ar putea suscita întrebări grave. Puterea executivă s-a autonomizat faţă de cea legislativă şi aceasta faţă de electorat, mai mult decât permite democraţia. Pe de altă parte, tentaţiile cedării de putere către autorităţi personalizate – uneori chiar sub pretextul apărării democraţiei – nu sunt deloc minore. Ne aflăm, de fapt, în Europa cel puţin, în faţa acestor tendinţe ce-şi au profilarea în jurul Primului Război Mondial. Desigur, nu războiul este cauza; acesta a prilejuit doar etalarea lor. Dar nu este uimitor că asemenea tendinţe nu au fost oprite destul?

Din experienţa războiului, David Mitrany, un tânăr care părăsea România (despre care avea să dea scrieri importante, între care The Land & the Peasant in Romania. The War and agrarian reform 1917-21, Oxford University Press, 1930) spre a deveni, mai întâi, consultant pe problemele Balcanilor la Londra, apoi profesor la universităţi americane, a tras concluzii diferite. Între timp, acestea îi conferă statura de clasic al unei direcţii de gândire ce a marcat deja lumea şi o marchează în continuare. Recunoscut acum ca iniţiator al concepţiei funcţionalismului, Mitrany a modificat abordarea conducerii societăţilor şi a relaţiilor dintre state. Cartea sa principală, The Progress of International Government (Yale University Press, 1933), a fost reluată mai târziu într-un volum de referinţă internaţională, The Functional Theory of War (Martin Robertson, London, 1975).

Mitrany era de acord, cel puţin în publicistica sa din România, cu ideea lui A.C. Popovici (1906), după care „federalizarea” statelor naţionale este calea pacificării, dar, după Primul Război Mondial, a văzut lucrurile altfel. El a tras hotărât consecinţe din observaţia că „pacea este mai mult decât absenţa violenţei” şi a făcut trecerea de la „federalism” la o abordare proprie, care a devenit „funcţionalismul”. Iar înăuntrul acestuia a profilat versiunea „agenţiilor” de aplicare a funcţiilor conducerii, spre deosebire, de pildă, de versiunea lui Mary Follett ce pune funcţiile în seama unei decizii democratice. Mitrany era preocupat să scoată cât mai mult posibil funcţiile de sub controlul „politicii”, în locul căreia propune “integrarea funcţională a activităţilor materiale la scară internaţională şi devoluţia culturală pe bază regională” (p.103-104). După opinia sa, guvernarea la orice scară va trebui să fie aidoma guvernării unui municipiu. Mitrany deplasează abordarea relaţiilor din societate de la discuţia despre instituţii, la interogarea felului în care se cooperează. Marea realizare conceptuală ce i se datorează nu este din câmpul etico-juridic, pe care l-a şi lăsat deliberat la o parte, ci din cel al identificării unui cadru de cooperare destinat să prevină conflictele. În optica sa, „naţionalismul” şi „anarhia” sunt pericolele majore ale vieţii de după Primul Război Mondial, iar soluţia este promovarea de cooperări extinse la nivelurile „de jos”, încât, treptat, politicile de stat să se modifice ţinând seama de nivelul cooperării locale. Instituţional, această cooperare ia forma „agenţiilor”, ce devin noile centre de coagulare a dezvoltării.

Astăzi, suntem după triumful conceptualizării lui Mitrany. Strategia de unificare a Europei postbelice a fructificat-o (vezi Gerhard Michael Ambrosi, David Mitranys Funktionalismus..., 1998), pe partea desigur solidă – cea a imaginării unei cooperări capabile să integreze comunităţile. Mai mult, exaltarea guvernanţei, accentul pus pe concretizări „materiale” ale activităţilor, expansiunea „agenţiilor” pe seama politicii guvernelor, încrederea conformistă în virtuţiile gândirii lipsite de viziune, pe care le observăm la tot pasul în zilele noastre, îl au ca punct de plecare, în ordinea ideilor, pe Mitrany, chiar dacă deformările nu i se pot imputa acestuia.

Iată, aşadar, trei conceptualizări ieşite din experienţa Primului Război Mondial – interpretarea “tehnologistă” a istoriei de către Jünger-Heidegger, decizionismul lui Carl Schmitt şi funcţionalismul lui David Mitrany – care nu au încetat să marcheze timpul ce a urmat. Ele nu se lasă bagatelizate sub vreun argument istorist, conform căruia amintitele conceptualizări ţin de o istorie revolută, căci impactul lor este încă mare. Ele preiau respectiva experienţă şi o exploateză în direcţii diferite. Prima ne atrage atenţia asupra organizării lăuntrice a culturii epocii, dar ajunge să anonimizeze răspunderea persoanelor pentru acţiunile lor. A doua spune că ceva nefast s-a petrecut în practica democraţiei, dar decuplează formarea voinţei politice de opinia cetăţenilor. A treia propune o abordare a conducerii pe linia cooperărilor efective dintre oameni, dar scoate din discuţie valorile etice şi civice.

Cele trei conceptualizări nu se pot ocoli de către cel care gândeşte pînă la capăt ceea ce se petrece în jur, căci interogaţiile din mediul cărora s-au alimentat nu s-au erodat. Pentru aceste interogaţii este nevoie, însă, de răspunsuri noi, încât conceptualizările amintite se cer deconstruite şi depăşite cu altele mai cuprinzătoare. Nu se poate ajunge la depăşirea lor fără a le examina precis – iar apoi a le înţelege împreună cu epoca emergenţei lor şi, în fond, cu experienţa Primului Război Mondial. Peste toate, din experienţa unei derive pot rezulta învăţături, dar nu adevăruri pentru orice timp.

andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.