Mă rod greşelile nedecontate. Îmi revin în minte de fiecare dată când mă copleşeşte tristeţea sau deznădejdea, de fiecare dată când îmi dau seama că am mai făcut un gest dureros pentru cineva. Imediat revin în memorie şi toate celelalte, cerându-şi dreptul la apelul de seară al eşecurilor. Şi noi, şi noi vrem să fim păstrate în evidenţă, par a spune greşelile mele de altădată! Asta mă şi face să le decontez măcar pe cele de care aş putea scăpa. Asta mă şi obligă să spun lucrurilor pe nume, indiferent cât de neplăcut ar fi, asta mă împinge să nu tolerez oamenii cu două feţe şi să înfrunt adevărul, oricare ar fi preţul. E modul meu de a scăpa de momentele neplăcute, de greşelile care se întorc de departe, unele chiar de pe la începutul copilăriei.
Unul dintre lucrurile de care nu reuşesc să scap se numeşte prietenia cu Traian Radu Ungureanu. Aşa am crezut. Ne-au legat nişte lucruri. Am lucrat în acelaşi loc, la „Viaţa studenţească”. E drept, la nişte ani diferenţă. Eu plecasem deja când, corector, TRU a scris cunoscutele sale articole de fotbal. Mărturisesc că, în limbajul oarecum stupid al articolelor de sport, Traian Radu Ungureanu mi se părea sclipitor. Iar articolele sale încărcate de ironie la adresa miliţiei erau un soi de act de curaj. După ce a ajuns la BBC, Traian Radu Ungureanu mi s-a părut a fi unul dintre cei mai buni ziarişti de radio în limba română. După 1990 am făcut împreună teren, am relatat despre abuzurile comuniştilor şi ale neocomuniştilor. În acei ani, în tot ce a relatat, Traian Radu Ungureanu a fost de partea forţelor democratice. Se uita la Corneliu Coposu ca la Dumnezeu. Relatările sale de la Bucureşti au fost veritabile depoziţii împotriva manipulărilor orchestrate de urmaşii activiştilor şi ai ofiţerilor de securitate. Pur şi simplu, eram convins că Traian Radu Ungureanu era un câştig pentru democraţie şi pentru presa liberă. Nici mort nu mi-aş fi putut imagina că Traian Radu Ungureanu, pentru a-şi atinge scopurile, pentru a servi interesele găştii sale, este capabil să mintă orice şi să demonstreze orice aiureală ca fiind parte dintre deciziile progresiste. Asta m-a şi făcut să-l apăr în acele momente în care era dat afară din secţia română de la BBC. Nu am ştiut mare lucru despre luptele intestine din acest grup restrâns de români (mult mai târziu aveam să aflu că era unul dintre principalii fermenţi şi lucrători). Când Traian Radu Ungureanu a fost exclus de la BBC am început o campanie în „Evenimentul zilei”. Am sperat într-o reevaluare a cazului său. Mi se părea că presa română pierde pe nedrept un jurnalist de expresie aparte. Reevaluarea s-a produs iar conducerea BBC a rămas fermă. Ştia mult mai multe decât mine. L-a scos pe actualul europarlamentar de pomină din secţia română a celebrului post de radio. Cu greu îmi iert insistenţa cu care m-am bătut pentru cauza lui Traian Radu Ungureanu. Numai sentimentul prieteniei şi capacitatea sa de a mima pot duce la asemenea gesturi necugetate. Mai târziu am realizat excesul şi cât de mult am greşit faţă de Cristian Mititelu, cel care făcuse în 1990-2000 un reper indiscutabil din secţia română a BBC. Nici acum nu pot să-mi iert greşeala de a fi pus scoaterea lui Ungureanu de la BBC pe umerii şefului de atunci al secţiei române. Cu detaşarea adusă de trecerea anilor, îmi dau seama ce greşeală am putu face. În ciuda bunei credinţe, am greşit grosolan. M-am înşelat şi am fost păcălit de un oportunist cu o vocaţie actoricească de anvergura marilor prefăcuţi.
L-am acuzat prosteşte şi de neiertat pe Cristian Mititelu, făcându-l responsabil de ceea ce nu era. Anii care au urmat acestui scandal de presă mi-au arătat un Traian Radu Ungureanu (rămas cu aceeaşi scriitură de mătase) dispus să se înroleze în orice oaste, numai să nu mai facă foame la Londra. L-am chemat acasă să practice jurnalismul. A refuzat. Voia ceva mai comod şi mult mai bine plătit. Visa să dea o lovitură. Aşa l-am descoperit pornind în lunga campanie de lins mâinile puterii. Numai supărarea destinului a făcut ca un cronicar de fotbal şi un biet oportunist să nu devină ambasadorul României în Marea Britanie. Ţara o luase razna şi începea să fie controlată de curve şi marinari, de securişti şi transfugi, de cronicari de fotbal şi de scribălici din reviste culturale.
Ultima întâlnire cu Traian Radu Ungureanu a fost una de consultanţă. M-a întrebat ce părere am dacă iese în librării în acelaşi timp cu 3 cărţi tipărite la Editura Humanitas.
Atunci i-am spus, Traiane, nu eşti tu Balzac! Te faci de ruşine!
Câteva luni mai târziu, scriitorul de serviciu al preşedintelui Traian Băsescu era tipărit, produs, lansat şi instalat între vedetele de tip Mihăieş, Patapievici, Cotoi etc. La puţină vreme era să fie vechil. Ridicolul s-a definitivat când cronicarul de la „Viaţa studenţească” a devenit europarlamentar aşezat cu goarnă şi biciclete în primul rând al corului cântăreţilor băsişti.
Pentru greşelile comise faţă de dumneavoastră, domnule Cristian Mititelu, vă cer iertare! Târziu şi cu sentimentul gestului imposibil de şters, nutresc măcar speranţa că mă veţi înţelege. Greşeala mea cumplită de atunci avea aparenţa unui act de mare dreptate, comis în apărarea unui caracter ce nu-şi dezvăluise toate faţetele imposturii.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.