Vasile Roba, moțul care l-a umilit pe I.V. Stalin

Pecetluite sub țărâna unor morminte neștiute, ori ferecate în dosare secrete, crimele comise de Securitate în primii ani ai „dictaturii proletariatului“ constituie unul dintre cele mai odioase capitole ale istoriei noastre recente. Dar atunci când ies la iveală, urmele acelor crime demonstrează că românii nu au fost nicidecum o turmă de neputincioși care, mânați de păgubosul fatalism mioritic, au stat cu mâinile în sân și au acceptat de bunăvoie să fie striviți de ciubotele bolșevice.

Proverbul „mămăliga nu explodează“ este una dintre numeroasele ticăloșii puse pe seama poporului român, chipurile, un popor de lași care n-au fost niciodată în stare să-și apere libertatea. Un popor nevolnic, care a acceptat de bunăvoie regimul comunist adus de tancurile rusești. Nimic mai fals! Abia după 1990, tânăra generație a început să afle adevărul despre mișcările de rezistență anticomunistă. Dar și despre crimele comise în primii ani ai ,,dictaturii proletariatului“ de către trupele de Securitate, Miliție, dar și de Armată, toate ajunse sub comanda unor consilieri sovietici. Și tot la fel de târziu am aflat, oficial, despre mișcările de rezistență care s-au opus cu arma în mână regimului bolșevic.

„Ține, Doamne, partizanii, până vin americanii!“

Istoria recentă consemnează că, între 1945 şi 1959, în România au existat circa 1.200 de grupuri de rezistență, în care circa 25 de mii de luptători au încercat, cu disperare, să răstoarne regimul impus de bolșevici. Unii dintre aceștia erau foști militari ai Armatei Regale. Alții erau activiști și membri ai fostelor partide care fuseseră desființate și decimate de noul regim totalitar. Iar foarte mulți erau țărani cât de cât înstăriți, de obicei, unii dintre cei mai harnici gospodari ai satelor, care au refuzat să fie înscriși cu de-a sila în ,,colhoz“. Răspândite prin toată țara, cele circa 1.200 de grupuri se adăposteau, de obicei, în munți. Și supraviețuiau în cele mai cumplite condiții, trăind cu speranța că „lasă că vin ei americanii și or să ne ajute să scăpăm de bolșevici“. Iar sătenii din zonele apropiate, care-și riscau viața pentru a-i ajuta, se rugau și ei, plini de evlavie: „Ține, Doamne, partizanii, până vin americanii!“. Din păcate, americanii nu au venit nici atunci și nici în următoarele câteva decenii. Iar atunci când, într-adevăr, au venit, majoritatea celor care i-au așteptat cu speranța în suflet erau de multă vreme „oale și ulcele“. Istoricii zilelor noastre vorbesc despre „Mișcarea de rezistență“ purtată de „partizanii“ din munți. Aceia își spuneau însă „haiduci“. Iar pentru că, de foarte multe ori, „partizanii“ luptau și pentru apărarea credinței creștine, li se mai spunea și „Haiducii lui Dumnezeu“.

Adevărul ascuns prin arhive

Înțelepciunea populară spune că „adevărul iese întotdeauna la suprafață, precum uleiul“. Așa o fi, dar acest proverb nu este valabil și în cazul crimelor Securității. Acestea au fost atât de bine ascunse, încât rareori au ieșit singure „la suprafață“. De obicei, despre aceste crime aflăm doar în urma cercetărilor unor specialiști care se ocupă de istoria recentă a României. În alte cazuri, chiar urmașii unora dintre aceste victime sunt cei care preiau sarcina de a descoperi condițiile în care au murit înaintașii lor. Unul dintre aceștia din urmă este Gavrilă Roba, fiul lui Vasile Roba, liderul revoltei anticomuniste a moților de la Beliș din vara anului 1951. Nu i-a fost ușor: recuperarea memoriei tatălui său i-a luat circa 25 de ani de viață, ani în care s-a luptat atât cu secretomania, specifică și acum, a serviciilor secrete, cât și cu birocrația unor instituții anchilozate.

Cotidianul: Domnule Roba, când ați început să vă interesați de soarta tatălui dumneavoastră?

Gavrilă Roba: Păi, știți cum a fost pe vremuri. Când tatăl meu a murit, eu aveam doar două luni. Despre tata nu știam decât ceea ce-mi spusese mama.

Ce anume știați?

Destul de puține lucruri. Știam că tata a fost unul dintre conducătorii revoltei moţilor de la Beliş, din 5 iulie 1951. Era pe vremea când începuse furia colectivizării, iar celor un pic mai înstăriți li s-a luat totul și erau băgați cu de-a sila în „colhoz“. Ai mei aveau un gater și câteva hectare de pădure. Iar atunci, în 1951, tata a fost singurul din zonă care a refuzat să-şi cedeze gaterul, pe care-l avea în locul numit Lunca Diacului, şi hectarele de pădure. Și n-a fost numai asta. Pe unde îi prindea pe activiștii de partid, îi înjura „de-i spurca“. Ori de câte ori avea de-a face cu vreunul dintr-ăștia, îi zicea: „Băi domnule tovarăș, s-o început el Canalul cu chiaburi, dar o să se gate cu comunişti!“. Dar ceea ce i-a scos din minți pe comuniști s-a petrecut în 1951, de Paști. Atunci, la școala din Bogdănești s-a organizat o serbare populară. În toiul petrecerii, tata s-a urcat pe scenă, a smuls de pe perete tabloul lui Stalin, l-a trântit de pământ și apoi l-a călcat în picioare. În zilele care au urmat, s-au găsit vreo câțiva care l-au pârât la Securitate. Au fost Găvrilă Dârda, primarul din Măguri, Ecaterina Roman, învățătoarea satului, dar și săteanca Strătica Roba. Ăstora li s-au alăturat turnătorii Securității, inclusiv unul care semna cu numele conspirativ „Vigilența“. Însă despre toate astea am aflat mai încoace, din dosarul de la CNSAS. Pe timpul lui Ceaușescu, auzisem că unul, Todea Vasile, ar fi făcut pușcărie odată cu tata. L-am căutat, l-am găsit, dar nu mi-a povestit nimic. După aproape treizeci de ani de când fusese arestat, omului ăsta încă îi mai era frică… nu frică, îi era groază să vorbească. Bun înțeles că nu am mai insistat. Dar eu, personal, am început să caut urmele tatălui meu pe data de 27 februarie 1990, când am depus o primă cerere la Arhivele Militare de la Pitești. De acolo m-au anunțat că, în anul 1969, dosarul lui tata a fost clasificat „strict secret“ pentru 68 de ani.

Păi…

Ăsta a fost singurul lor răspuns. Ce era să fac? Am așteptat vremuri mai bune. Prin 1996, eram șofer pe un autocar turistic. Într-o bună zi, duceam în Grecia un grup de turiști din Satu Mare. Pe drum, mai luam câte o pauză cât să bem o cafea și, din vorbă în vorbă, le-am povestit despre tata. Erau oameni școliți. Unul dintre ei, căruia ceilalți îi spuneau „Domnu’ Colonel“, m-a sfătuit să mă adresez la Tribunalul Militar, dar nici acolo nu am izbândit mare lucru.

Iată cum suna o asemenea turnătorie, exact așa cum a fost scrisă de mâna unuia dintre turnătorii Securității:
„Declaraţie: Tov. Drânda Găvrilă sunt în scris în Partidul Muncitoresc Român din anul 1946 Declar asupra tov. Roba Vasile Roman acest Tov. Este un beţiv ascultă de reacţionari el este pus la cale de individu Roba Vasile lui Gheorghea lui Todor acesta Individ pe toţi îi informează tot contra Partidului şi caută conduceri de azi acest locuitorii este vinovat pentru că ascultă de acel Reacţionar Roba Vasile lui Gheorghea lui todor care are legături cu cineva de la arada şi taie pădure din dilicte şi cei săraci nu capătă numai cerămâne de ei vârfuri şi ce nui bun acest Tov. Îşi bate joc de toată conducerea clasei muncitoare. Măguri, la 12 iulie, 1951, Drânda Găvrilă“.

Răscoala moților din Beliș

Decenii la rând, liderii regimului comunist din România s-au lăudat că singura lor grijă este bunăstarea poporului. Și tot ei s-au ferit, precum dracul de tămâie, să recunoască faptul că, încă de la început, „poporul“ în numele căruia vorbeau i-a urât de moarte. La fel cum ne-au ascuns și faptul că au existat și răscoale țărănești, cu nimic mai prejos de cele din secolele trecute. Iar una dintre acestea a fost răscoala moților din localitatea Beliș.

Ce ați aflat, concret, despre revolta moților din Beliș?

Păi, în fișa tatălui meu scrie că revolta a fost în iulie 1951. Iar atunci când s-a auzit în sat de revoltă, tata a mers călare la Mărişel şi i-a anunţat pe cei de acolo să vină la Beliş, unde se aştepta o delegaţie de la Bucureşti, ca să le spună acelora că moţii nu mai rezistă cu dările şi cotele de carne, brânză, lapte şi cereale. Ajunşi la Beliş, după ore de aşteptare, li s-a făcut foame, aşa că au spart magazia IFET-ului, împărţind mâncare celor prezenţi. Apoi, după ce a venit delegaţia de la Bucureşti, oamenii şi-au spus deschis păsurile. După ce i-a ascultat cu luare-aminte pe oameni, politrucul-şef, consilier personal al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a început să îi amenințe: „Liniştiţi-vă, fiindcă la mine sunt pâinea şi cuţitul şi vă voi da pădure şi altele doar cât vreau eu şi, dacă am chef, vă bag şi-n puşcărie!“. La auzul acestor cuvinte, lumea s-a revoltat şi tata, cu temperamentul lui vulcanic, a fost primul care i-a aplicat activistului o binemeritată „corecţie fizică“. Au urmat şi ceilalţi, dar până la urmă consilierul lui Dej a scăpat cu viaţă, fiind scos cu mare dificultate din mâinile moţilor, pe la Poiana Fântânele.

Ce s-a întâmplat după aceea?

Cei de la București au trimis de urgenţă la Beliş un avion militar, încărcat cu activişti, care a aterizat pe un platou înalt din vecinătate. Aceştia, pentru a linişti mulţimea, au adus cu ei şi o maşină de scris, dând o tentă oficială întâlnirii şi elaborând „la botul calului“ niște acte în care lăsau impresia că acceptă revendicările moţilor. Abia atunci mulţimea s-a calmat, dusă de nas de tertipul bolşevicilor. Dar, după numai două săptămâni, într-o singură noapte, pe 21 iulie 1951, toţi liderii răsculaţilor au fost ridicaţi şi duşi la Cluj, pe strada Republicii nr. 23, unde era sediul Securității. După cum rezultă dintr-o notă a Dosarului informativ FI 108815, de la CNSAS au fost ridicați următorii: Roba Vasile a lui Gheorghe a lui Tudor, Safta Roman a lui Silică, Toader Gheorghe a Găljii, Crişan Mihai a Sfătului, Vidrean Ioan – ,,Prichi“, Purcel Avramuţ, zis „Avram“, şi Tomoş Gavrilă, zis „Mujdei“. Atunci a scăpat doar Ianc Vasile al lui Gheorguț, care a fugit în codru. Dar, după o lună, a fost și el capturat și dus lângă ceilalți, la Securitatea Cluj. A scăpat totuși cu viață, iar acum are 94 de ani.

Ce ați aflat despre condițiile în care a murit tatăl dumneavoastră?

Am aflat ceea ce mi-a povestit Ianc, care a fost arestat și el odată cu tata. El era în celula 3, iar tata în celula 4. El mi-a povestit că îi auzea pe securişti cum îl scoteau zilnic pe tata la tortură – pe când el şi ceilalţi din „lot“ erau bătuţi tot a doua zi. Într-una din zile, când tata era anchetat, Ianc l-a auzit din propria celulă cum urlă şi le zice securiştilor să nu-l omoare, fiindcă are trei copii acasă. Şi, într-o noapte, a auzit că se deschide uşa de la celula vecină, după care a răsunat o bubuitură puternică – ca un foc de armă –, după care s-a făcut linişte. Dimineaţa a venit sergentul şi l-a întrebat insistent pe Ianc dacă a auzit ceva. Apoi, l-a avertizat că în cazul în care scoate un cuvânt despre incident, el va fi cel ce urmează să fie lichidat. Aşa că la ancheta care a urmat peste doar câteva ore, i-a spus civilului care-i însoţea pe securişti – probabil un procuror – că nu a auzit niciun zgomot în celula vecină. Mie, personal, mi-a povestit că a auzit cum securiştii au scos cadavrul lui Roba din celulă, ducându-l apoi spre o destinaţie necunoscută. Certificatul de deces i-a fost întocmit în 1953. Dar la „Evidența populației“, tata a fost înregistrat ca „dispărut“. Și dispărut a rămas până anul trecut, când, printr-o sentință a justiției, a fost declarat mort.

Criminalii au fost români de-ai noștri

I-ați identificat pe criminali?

Da, dar, din păcate, niciunul dintre ei nu mai este acum în viață. Din documentele de la CNSAS, le-am găsit numele și funcțiile, enumerate în ordinea descrescătoare a funcției și a implicării lor în această crimă: colonelul Patriciu – comandantul Securităţii Cluj, şeful arestului – locotenent-colonelul Baranyi, locotenentul Andrei Răchită, locotenentul A. Schwartz şi sergentul-major Gheorghiu Aurel de la Securitatea din Măguri-Răcătău. Dar, după cum am spus, niciunul dintre ei nu mai este în viață. Unii dintre ei au trăit până de curând, nederanjați de nimeni și cu pensii mari.

Ați aflat locul unde a fost înmormântat tatăl dumneavoastră?

Nu, nu am aflat nimic niciodată. Mama mea și-a dorit toată viața ei să afle ce s-a întâmplat cu tata și pe unde îi zac oasele. Din păcate, s-a prăpădit acum șase ani, înainte de a primi dosarul de la CNSAS. Dar acum, că știu cum a fost, parcă mă doare sufletul. Asta, pentru că acei criminali nu au fost nici ruși, nici nemți, nici turci și nici tătari. Domnule, au fost români, români de-ai noștri. Iar asta chiar că este greu de acceptat, mă doare sufletul să spun și să recunosc că au fost români de-ai noștri. Despre unde a fost îngropat tata, nu am aflat absolut nimic. Și nici nu cred că o să aflu vreodată. La un moment dat, l-am cunoscut pe unul, Olteanu Vasile, al cărui tată a fost gropar pe vremurile acelea. El mi-a povestit că morții „politici“ erau îngropați pe ascuns, într-un loc izolat. Iar copiilor li se spunea să nu umble pe acolo, căci în locul ăla erau înmormântați unii care au murit de lepră, de ciumă sau de holeră. De unde să fi știut copiii ăia adevărul? Speriați de moarte, niciunul nu a trecut pe acolo, prin locurile alea pustii. Nu există martori, iar documentele din arhivele Securității nu spun absolut nimic despre asta. Așa că… nu am nicio speranță că o să-i dau de urmă și să îl pot reînmormânta creștinește.

În această privință, și arheologul Gheorghe Petrov, expert investigaţii speciale în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), este de aceeași părere: „Conform unor informaţii vehiculate în anumite medii, fără a exista însă o posibilitate certă de verificare, se pare că în astfel de cazuri cadavrele erau transportate şi îngropate în gropi anonime, în zona Cimitirului Săracilor de la marginea Clujului, loc situat undeva în partea dreaptă a străzii Oaşului, la câteva sute de metri distanţă din intersecţia cu Bdul Muncii, spre Chinteni. Acolo erau duşi şi atunci, ca şi astăzi, mulţi dintre cei care decedau şi nu aveau aparţinători, persoane de condiţie umilă sau cei morţi prin spitale şi aziluri care nu erau revendicați de nimeni. În zona respectivă, geografia locului a fost profund modificată în ultimii zeci de ani, pe o porţiune de teren s-a dezvoltat şi un cimitir organizat, iar în absenţa informaţiilor şi a oricărui reper, considerăm că orice acţiune de căutare sau orice întreprindere practică de a se verifica terenul prin sondaje arheologice ar fi inutilă“.

Turnătorul ,,Vigilența“

Nu v-ați adresat și la CNSAS?

Ba da. Inițial am primit opt pagini din dosar. Iar abia după încă 231 de zile, am primit o completare. În total am primit 20 de pagini, unde sunt toate declarațiile date atunci.

20 de pagini? Doar atât valorează viața unui om?

Da, atât valorează! Dar sunt 20 de pagini de o ticăloșie fără margini. Acolo este și un document provenit din arhiva Direcţiunii Generale a Securităţii Statului, Raionul Cluj, în care turnător ce semna cu numele conspirativ „Vigilența“ arată că, „înainte de 23 august 1944, a fost membru în PNŢ Maniu“. Dar și că tatăl meu s-a opus înfiinţării organizaţiilor comuniste în comuna Măguri şi că a înjurat Partidul: ,,Cu ocazia unei serbări organizate de școala din cătunul Joseni, ce a avut loc în cătunul Bogdănești, Roba Vasile, în stare de ebrietate, a început să strigă «F…tu-i Partidul și toate organizațiile de masă» (…). La toate serbările făcute. susnumitul a avut manifestări dușmănoase contra membrilor de Partid, spunând în numărate rânduri: «Duceți-vă dracului voi, membrii de Partid»“. Mai mult decât atât: „Cu ocazia unei serbări din ziua de Crăciun din anul 1949, ce a avut loc în comuna Măguri, cătunul Joseni, la fel și-a făcut apariția în stare de ebrietate, înjurând pe organizatorii acelei serbări, provocând scandal“.

Cum este descris în documentele de la Securitate evenimentul care a dus la arestarea tatălui dumneavoastră?

Exact cum se spunea pe vremea aceea. Iată: „Cu ocazia sărbătorilor de Paşti din anul 1951, UFDR-ul a organizat o serbare la Şcoala din cătunul Bogdăneşti, unde, la fel, Roba Vasile şi-a făcut apariţia, îmbătându-se, și după terminarea serbării, când lumea a început să danseze, s-a urcat pe scenă, dar a fost reţinut, încercând şi a doua oară, iar a treia oră când s-a urcat pe scenă, a luat tabloul tov. Stalin care a fost deasupra scenei, l-a trântit jos şi l-a călcat în picioare“.

Mda, pe atunci, să-l calci în picioare pe „tovarășul Stalin“ era o faptă de neiertat.

Da, dar ăia ar fi fost neputincioși dacă nu ar fi existat „cozile de topor“, așadar, „turnătorii Securității“.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.