„Trebuie să fii fericit!“
Cam acesta era imperativul în Occident prin anii ’80, conform cărţilor publicate de sociologi sau filozofi ca Gilles Lipovetsky sau Pascal Bruckner. La o parte cu toate culpabilizările dintr-o educaţie cu rămăşiţe creştine; noua paradigmă era să te bucuri de viaţă fără nicio îngrădire, iar eu-l să-ţi devină unicul zeu, cultivat în permanenţă. Studiile menţionate au apărut în România, în traducere, în anii ‚90 şi 2000, aproape odată cu descoperirea de către români a plăcerii consumului, şi ceea ce descriau începea să devină realitate, în fine, şi pentru noi.
Pas cu pas, nu dintr-o dată. Prima etapă a fost cea a mersului la supermarket, ca la parcul de distracţii. Apoi a creditului cu buletinul. Din păcate, euforia a fost alungată de criza economică din 2007-2008, după care crizele de tot felul, de la noi, dar şi pe plan global, s-au înşiruit şi ne trezim în prezent angoasaţi şi de pericolul terorismului, şi de posibila invazie de „migranţi“, şi de încălzirea globală, şi de declinul nesfârşit al clasei politice. Nu am apucat nici măcar să întrezărim triumful individualismului, deşi aveam câteva obstacole ca să ajungem acolo foarte curând. Nu aveam eliberarea totală de credinţă şi superstiţii religioase (la noi, hedonismul occidental ia forma unui dezmăţ balcanic urmat de semnul crucii) şi, mai ales, nu aveam o economie prosperă, o piaţă liberă şi cu adevărat concurenţială, deci nici o putere de cumpărare care să însoţească consumul cantitativ de unul calitativ.
Bucătăriile în stil minimalist, în care totul luceşte şi se mănâncă bio, există la noi doar în reclame, în reviste şi în telenovele. În România, o masă adevărată este o masă de pe care nu lipsesc şniţelul, mezelurile, chifteluţele şi friptura bine prăjită în ulei, cu garnitură de cartofi. Broccoli, mai rar. În schimb, la televizor există o sumedenie de emisiuni în care ţi se arată cum să găteşti diverse minunăţii, chiar dacă majoritatea românilor nu-şi permit anumite legume sau mirodenii exotice, iar femeile nu pot visa la gătit ca la un moment de plăcere, atâta vreme cât sunt debordate de cumulul de muncă zilnică: serviciu, casă, creşterea copiilor.
Şi totuşi, a ajuns şi la noi vocea care spune că suntem obligaţi să fim fericiţi, pentru aceasta având de fãcut anumite lucruri. Este o voce cam ciudată într-o societate în care aproape jumătate dintre locuitori trăiesc ori la limita sărăciei, ori chiar sub pragul ei. Este o voce care se aude din anumite reclame, se vede în anumite publicaţii sau pe Internet. Şi cum fericirea este mai cu seamă un ideal indus din copilărie femeilor, ele sunt targetul principal.
Revistele pentru femei sunt pline de articole în care se spune ce trebuie să faci să arăţi mai tânără, să poţi seduce orice bărbat, să fii o mămică sexy sau să trăiești vârsta a treia (nu se scrie cuvântul „bătrâneţe“) ca pe cea mai fastă perioadă a vieţii tale. Foarte nobilă intenţia, dar când vezi, lângă articol, fotografii cu pensionari occidentali care, liftaţi sau nu, arată strălucitor, sunt supli, îmbrăcaţi în roz, bleu şi alb, au o dantură perfectă şi zâmbesc dintr-un decor floral, te întrebi ce şi-ar spune părinţii şi bunicii tăi, care arată cu totul altfel, dacă s-ar întâlni cu cei care par staruri de cinema. Ar fi o întâlnire de gradul III.
Am depăşit faza în care o firmă de cosmetice ne spunea că trebuie să cumpărăm produsele lor pentru că „merităm“. Acum „merităm“ să depăşim chiar mersul firesc al naturii: cu încredere în sine şi nişte To Do list, urmate cu sfinţenie, putem deveni nişte Wonder Woman. Limbajul este aproape războinic, dar rezultatele nu se văd: femeile din România sunt nişte wonder women, dar într-o variantă mai degrabă sacrificială decât glamoroasă. Excepţie o fac tinerele între 15 şi 30 de ani, care iau în serios dictatura asupra aspectului fizic şi se modelează după un anumit tipar.
Este plin, apoi, şi Internetul de site-uri care te învaţă să slăbeşti rapid, să obţii o promovare, să te simţi tot mai bine în pielea ta, într-o competiţie acerbă în care anumite date obiective ale realităţii sunt ocultate. Oricâtă voinţă ai avea, dacă nu trăieşti într-un anumit tip de societate, care a rezolvat anumite probleme (sociale, economice, de educaţie), toate sfaturile binevoitoare despre cum să îţi îmbunătăţeşti viaţa sunt impracticabile.
În fine, cum să fii fericit când ţi se arată un unic drum, aceleaşi gesturi de urmat, iar noi suntem totuşi diferiţi? Unde este îndemnul să te descoperi pe tine şi să afli care e fericirea ta?
Gilles Lipovetsky şi Pascal Bruckner descriau o societate în care indivizii ajungeau nişte Narcişi cărora nu le lipsea nimic. Între traiul la limita sărăciei şi acest stadiu de bunăstare alienantă şi uniformizantă trebuie să existe o cale de mijloc. Una în care educaţia şi sănătatea sunt pe primul plan, în care bogăţia e meritată şi nu e un scop în sine, în care nu eşti asaltat de o farmacie pe fiecare stradă, o lume în care individul se pune pe sine pe primul loc, dar nu rãmâne orb la nefericirea semenilor, o lume în care îţi înlocuieşti maşina doar când nu mai este eficientă. O lume în care nu ţi se dau indicaţii cum să faci orice gest cotidian, cum să îţi resimţi emoţiile, în care eşti somat să te lupţi, ca într-un joc video, pentru cucerirea Fericirii.
Există, desigur, o disproporţie evidentă, la noi, între aceste valuri de informaţii preţioase şi efectul lor. Trăim într-o societate conservatoare care a schimbat, după ‚89, în special bunul-simţ cu vulgaritatea, în limbaj, gândire şi comportament. Aici atingem pe zi ce trece recorduri nebănuite. În rest, ascultăm cum am putea să facem altfel, dar facem tot cum „am pomenit“ noi. Trebuie însă spus că, atunci când e vorba despre mentalităţi înapoiate, printre indicaţiile binevoitoare despre cum să trăim mai bine, se strecoară şi destule lucruri care ne-ar fi utile, pentru că ţin de civilizaţie pur şi simplu. Din informaţia copleşitoare am putea să selectăm ceea ce este fezabil şi ne-ar face nouă bine. Şi în ce priveşte dieta, şi sportul, şi prevenţia bolilor, și un alt mod de gândire decât cel din prezent. Nu este totul de lepădat din reţeta fericirii, în 10 sau 15 paşi, pe care occidentalii o deţineau din anii ’80. Ar trebui doar adaptată la societatea românească şi la fiecare ins personal şi aplicată fără disperare.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.