Viciile scriitorilor romani, pirite de memorialistica

Alcoolici depresivi, amatori de droguri si, mai ales, clienti frecventi ai bordelurilor din toata lumea. Literatura romana a cunoscut prin autorii ei mai toate viciile, iar diaristica si contemporanii nu le-au trecut cu vederea.

Crucea de Piatra nu ducea lipsa de scriitori

De departe, frecventarea asidua a sexului slab domina topul viciilor autorilor romani.

Dupa publicarea "Jurnalului portughez", Mircea Eliade a fost subiectul unor polemici consistente in publicistica romaneasca, printre altele pentru aceste pagini de memorialistica in care detaliaza intr-o maniera destul de transparenta o viata erotica plina de excese. In 1941, la Lisabona, Eliade noteaza: "Ma intreb daca puterea mea de creatie nu este sleita de atitea abuzuri si mai ales de neurastenia care ma incearca de citeva luni". "Abuzurile" sint probabil escapadele sale in cartierele rau famate ale Lisabonei, pe care le inmulteste in Spania. Absenta sotiei sale, Nina, este o buna ocazie pentru "a trai in voie toate dezlantuirile mele, pentru a ma putea intelege, a verifica daca crizele neurastenice din ultimele luni se datoresc sentimentului de inferioritate, prezentei Ninei sau pur si simplu detractarii sistemului meu nervos." Tot in 1941, pe 6 iunie, indianistul scrie laconic: "Imensa monotonie a desfrinarii. Nu mai e nimic de facut", iar pe 1 iulie 1942 se lamenteaza: "Ce-am lucrat in luna iunie? Mai nimic. Lupta mea cu melancolia si orgia".

Intr-un limbaj mai explicit, in volumul "Note zilnice", Camil Petrescu isi marturisea pasiunile pentru actrite, fiind in cautarea unei partenere potrivite care sa nu "fie urita, cu care nu m-as insura, oricite parale ar avea". Ba chiar face si un portret al consoartei ideale: "Ah, o femeie care sa nu fie o ignobila amanta, ci o frumoasa si calma tovarasa!". Autorul "Jocului ielelor" scrie tot in jurnalul sau ca multi contemporani ii reproseaza "prietenia pentru evreice, manifestata cu preferinta". El adauga totusi ca intimplarea se explica prin faptul ca nu avea succes la romance deoarece nu dispunea de posibilitati financiare. El puncteaza ca prefera totusi amantele evreice tinere, de pina in 25 de ani, pentru ca cele care depasesc aceasta virsta "la fizic si la moral devin aproape odioase".

Cioran resimtea acut tentatia alcoolului, pe cind Eliade era un client fidel al lupanarelor din Lisabona

Ion Minulescu ii stirneste lui Eugen Lovinescu unul dintre cele mai caustice fragmente din "Scrieri". Pentru critic, Minulescu "reprezinta nuanta pur literara a boemei, distincta de boema ardeleana, pornita pe chef cu lautari si cintece de inima albastra, si de boema moldoveana de taifas oriental, cu planuri de reviste viitoare si cu inofensiva birfeala a absentilor - boema "spirituala" in dublul sens al cuvintului, agresiva, revolutionara: de un sfert de veac, d-sa e reprezentantul cel mai autentic al avangardismului de cafenea". Pe linga faptul ca e chefliu si sufera de logoree, Lovinescu il acuza pe Minulescu si de o aplecare catre "infrumusetarea" adevarului. "In afara de arta, poetul a dus la Paris si o viata de aventuri, imaginare sau reale, pe care, dupa ce le-a povestit tuturor cu o verva grasa, le exploateaza acum, de citiva ani, intr-o literatura de romane..."

De altfel, nu-l poti acuza pe Minulescu de vicii, el fiind ceva mai amoral si mai lichelist, dupa cum scria Lovinescu: "In el se rasfata numai egoismul jouisseur cel mai cinic din literatura noastra, fara nici o distinctie intre permis si nepermis, intre moral si imoral, egoism primar afirmat, sub forme bonome si spirituale, dar nu mai putin categoric in a reclama orice ca un drept al sau...". Criticul retine si o vorba de-ale lui Minulescu care ii ilustreaza ipoteza: "Ce vrei, sefule, sintem cu totii lichele!".

Oricum, daca e sa il crezi pe Lovinescu, Gala Galaction era un ipocrit fara margini, iar Macedonski, un teribilist cu o lunga viata contradictorie "dincolo de marginile bunului-simt, intr-un perpetuu dezacord cu opinia publica, neizvorit din realitatea unor incercari revolutionare, ci dintr-o atitudine cautata si nejustificata".

Pe 25 februarie 1935, Mateiu Caragiale evoca, intr-o pagina de jurnal, neagra perioada berlineza, cind Caragiale senior il lasase lefter, asadar nefericit si cum nu se poate mai vulnerabil la placerile tari ale deznadejdii: "Atunci am inceput sa beau alcool-liqueoruri dulci, citeodata rachiu amar de ienupere, punch cu Bourgogne sau cu ananas, la Erven Lucas Bols, si Aquavit ordinar acasa, unde, in lipsa vinului, m-am obisnuit in sfirsit cu berea, dupa ce incercasem zadarnic pina atunci; am trecut de doua ori prin München fara macar sa o gust si, printr-o ironie a lucrurilor, din toate bauturile tocmai berea bavareza imi place mai mult, insa, de la fericitele vremuri din 1916, doar in 1928 am mai baut doua sticle de Löwenbrau, la hotelul Royal din San Remo".

Mateiu descria in acelasi jurnal perioada de recuperare dupa o legatura esuata cu o "diva paguboasa" cu patru ani mai in virsta decit el. In noul program de viata al scriitorului spasit se citesc insa apucaturile din vremuri mai tulburi: "Sase luni de masurare a dozei de vin m-au facut sa-mi redobindesc in intregime marile calitati: taria de vointa si de munca, de hotarire, atentia, concentrarea, agerimea, energia, fermitatea. Nu fumez, de la 13.VIII am suprimat pentru totdeauna ceaiul, iar de la 20.IX, cafeaua; buna urmare a fost prompta. Ma simt cu totul altfel, cu desavirsire diferit de imbecilul care am fost atit de multa vreme, cu exceptia citorva intermitente, manifestari penibile provocate de abuzul de alcool si de tutun".

Doua vicii l-au chinuit pe Mihail Sebastian: obsesia pentru actrita Leny Caler si alcoolul spre care-l impingea boema interbelica. Jurnalul scriitorului abunda in referinta la acest amor neimplinit: "Simbata noaptea, cu Leny si cu Froda, intii la Carul cu Bere, pe urma la Melody. Bausem mult, intr-adins. (As bea mereu, ca sa uit....) La Melody, in timp ce discutam aprins toti trei, pe sub masa o "pipaiam" pe Leny, care nu numai "se laissait faire", dar ma ajuta cu discretie. Toata noaptea am fost cu mina intre pulpele ei. Intre timp o priveam: nimic nu o trada. Era volubila, surizatoare, discreta, draguta, sigura de ea. Si barbatu-sau era alaturi. Si il privea in ochi. Si pe femeia asta am iubit-o ca un ciine doi ani. Cunosc in sfirsit pe acea Leny, "petite putain charmante", pe care toata lumea o cunostea, afara de mine - se intelege".

La fel ca prietenul ei, Sebastian, Jeni Acterian a avut o slabiciune pentru un om care nu i-a raspuns niciodata cum si-ar fi dorit: filosoful Alexandru Dragomir. Scriind despre propria patima, pomeneste si citeva dintre viciile fenomenologului: "Fac obsesie. M-am convins de una singura ca-l iubesc. Imi clatin aceleasi ginduri prin peretii creierului si repet idiot: il iubesc, il iubesc, il iubesc. (...) E groaznic sa iubesti. Tortura de fiece clipa. Am cazut peste cea mai autentica lichea din sud-estul Europei. E incapatinat, orgolios si mai are si un caracter infect. Eu n-am caracter infect, dar si eu sint orgolioasa si incapatinata. Si n-am nici o intentie sa cedez. (...) Doamne, cum il iubesc! Sint abjecta. Noroc ca am atita demnitate in mine sa nu arat nimic".

In anumite cazuri, viciile devin adevarate pete negre in biografia literatilor. Lovinescu nu e deloc blind cu St. O. Iosif, despre care spune ca, spre sfirsitul vietii, "inmultea chefurile, pina la a fi transportat acasa in nestire". Despre Nicolae Labis, unii contemporani isi aminteau jenati ca avea mai mereu hainele murdare si ca respiratia ii mirosea a alcool. Poetul Cezar Ivanescu povesteste despre Nichita Stanescu: "Inainte de cheful ticluit de Nichita, poetul, cu generozitatea sa obisnuita, cumparase de 2.500 de lei bautura - whisky, vodca - si ceva de-ale gurii. Asa au inceput lungile nopti in mansarda lui Nichita". Cezar Ivanescu isi aminteste: "In tinerete era un barbat frumos. Mai tirziu insa, din cauza alcoolului se buhaise, nu mai avea nici dinti in gura, iar fata ii era cianotica. Si totusi, nu era femeie care sa-i reziste. Nichita tragea tot timpul la o circiuma pe linga Palatul Elisabeta, acolo unde cinta si Johnny Raducanu".

• Calinescu: mitoman si ipohondru

Printre viciile lui Calinescu se numarau o uncie de mitomanie, dar si… dialogurile cu animalele. Perpessicius noteaza, in "Amintiri despre G. Calinescu", ca scriitorul si criticul, "in fond, era un sentimental refulat sau, cu expresia lui Jules Laforgue, "un dur par timidité". Cum ar fi putut sa nu iubeasca pe om cel ce s-a desfatat, la fel cu Francisc din Assisi, ani de-a rindul, in interminabile dialoguri cu fratele nostru, ciinele?". Aplecarea catre minciuni nerealiste, cu o tenta de ipohondrie, iese in evidenta cind, in acelasi volum, Al. Rosetti rememoreaza o vizita pe care i-o facuse lui Calinescu la spitalul de boli nervoase: "I-am spus ca il gasesc perfect sanatos si ca ar fi cazul sa paraseasca sanatoriul. Atunci figura lui si-a schimbat expresia rizatoare, pentru a deveni grava, si mi-a declarat ca e bolnav de tuberculoza. "Bine", i-am raspuns eu, ferindu-ma de a-l contrazice, "dar daca e asa, cum se manifesta boala?". "Scuip singe", mi-a replicat Calinescu si, pentru a ma convinge, si-a desfacut batista si mi-a intins-o in fata ochilor: dar batista era de un alb imaculat...". Mai mult, conform lui Aurel Leon, criticul, gata mereu sa-si creeze noi dusmani, mai era si "bataios ca un cocos insingerat. La un moment dat se parea ca se va repeta cu el cazul lui Giorgio Pascu, profesorul mereu atacat cu bastonul pe strada".

• Camil Petrescu: paranoia genialitatii

Pe Camil Petrescu il desfiinteaza Eugen Ionescu in "Nu". Viciile lui includ aroganta nemasurata, infantilismul si paranoia. "Multi ani, cam pina in 1930, d. Camil Petrescu era, s-a zis, un paratrasnet al literaturii romanesti. Asupra capului d-sale, tap ispasitor, se concentrau toate relele, toate ocarile de care e capabila dulcea noastra Valahie literara", subliniaza ironic Ionescu. Dar lucrurile se schimba: "D. Camil Petrescu crezuse ca va fi socotit cel mai genial om din Romania, numai repetind, infatigabil, cu glas foarte tare, ca el este foarte mare geniu in aceasta tara in care toti ceilalti este prosti". Cum tehnica nu a functionat, sustine Ionescu, scriitorul s-a imprietenit cu toti fostii lui inamici si s-a retras din publicistica literara militanta. "Nu a mai atacat pe nimeni: decit pe d. E. Lovinescu in momentul cind acesta, prin volumele sale de "Memorii" , isi cistigase dusmania fireasca a intregei noastre bresle scriitoresti, prin urmare cind nu mai era in pericol sa nu fie in consensul tuturora", accentueaza Ionescu.

• Ion Barbu: pericol de supradoza

In monografia dedicata lui Ion Barbu, sotia sa, Gerda Barbilian, isi aminteste cum a aflat ca poetul consuma droguri: "Tremurind de frig, am pus mina in buzunarul paltonului lui, ca sa mi-o incalzesc. Acolo am dat de o cutie rotunda si, fara sa ma gindesc la ceva rau, am scos-o afara. Insa tulburarea vadita a lui Dan m-a facut banuitoare. Am vrut sa aflu ce era inauntru. El a spus un singur cuvint scurt: "Cocaina"". Mai tirziu, cei doi revin asupra problemei drogurilor si Ion Barbu ii marturiseste: "Printr-un prieten cautasem drogul. Mi-a dat o stare de euforie, de eliberare. Mai pe urma mi l-am procurat din cind in cind, ca sa uit de mizeria sufleteasca in care ma zbateam, dar nu am fost niciodata dependent de el", relateaza Gerda Barbilian in "Ion Barbu: amintiri". Pe poetul "Uvedenrodelor" il surclasa insa Emil Botta, morfinoman convins, care isi procura drogul de la o cofetarie cu laborator propriu de pe linga Cismigiu.

• Biografii si texte ale viciosilor beatnici americani, pe www.cotidianul.ro/select