Victor Ieronim Stoichiţă şi iubirea sa pentru Bucureşti

Într-un Fribourg elveţian, sub cupola universităţii acestui oraş-frontieră între limba franceză şi germană, îl întâlnesc pe profesorul de istorie a artei Victor Ieronim Stoichiţă.

Suntem la o distanţă de doar câteva zile de când a urcat pe scena Academiei Franceze, fiind laureat cu Premiul pentru răspândirea limbii şi literelor franceze pentru cartea „Oublier Bucarest”, publicată de editura Actes Sud din Arles în 2014 şi apărută în 2015 sub titlul „Despărţirea de Bucureşti”, la editura Humanitas, în traducerea Monei Antohi.

Şi ca orice întâlnire, între doi oameni cu aceleaşi rădăcini de limbă şi ţară, ne lăsăm ghidaţi de vectorul naturalului, dincolo de obiect, aventurându-ne într-un acord tacit în miez de subiect.

De ce „Despărţirea de Bucureşti”? Ce fel de despărţire şi de ce acum nostalgia acestei aventuri literare numite de către autor “cartea care s-a scris şi nu care a fost scrisă”?

„Nu este o carte de memorii, ci o carte de evocare a unei atmosfere. Este o carte mai adevărată decât adevărul şi mai imaginativă decât imaginarul. Am început să scriu pentru familia mea, pentru copiii mei născuţi în Germania, apoi m-am lăsat prins de firul întâmplării, de o anumită melodie a frazei, ceea ce a dus la un text mult mai literar decât aş fi crezut. O adevărată surpriză şi pentru mine”, afirmă Victor Stoichiţă cu modestia care ascunde valoarea unui Om care ştie să îi dea formă şi sens.

Surpriza a continuat însă şi după publicarea cărţii în Franţa. Invitat la emisiuni culturale televizate sau la radio, ecourile au fost ample. Trezirea unei curiozităţi a cititorului din lumea vestică, despre o Românie cu arome interbelice păstrate natural pe insula burgheză a familiei autorului, în mijlocul unui ocean comunist al vremurilor trecute.

„Despărţirea de Bucureşti” este un cufăr al timpului în care găsim: obiecte, muzică, cărţi, nostalgii şi injustiţii ale acelor ani, toate învăluite în parfum de lavandă.

Lecţie de umanitate şi de umilinţă

„Statutul social al familiei mele, bunurile, proprietăţile, banii, pretenţiile burgheze, toate acestea, ca «idei», au trebuit reformulate de la o zi la alta prin schimbarea regimului. Dar ceea ce nu au putut să schimbe a fost cultura, au fost valorile care nu puteau fi distruse aşa de uşor. Era vorba despre o rezistenţă firească, nicidecum crispată. Eu nu am auzit în familia mea vorbe de genul trebuie «să facem, trebuie să rezistăm, trebuie să ne păstrăm valorile». Lucrurile se petrecerau de la sine înţeles. Totuşi, copil fiind, eram conştient de ceea ce se petrecea în afara enclavei familiale… Părinţii mei ascultau la Radio Londra ştiri despre evoluţia din Ungaria din 1956, iar mai târziu ascultam cu toţii Europa Liberă.”

În România nu au fost comunişti adevăraţi. Românii trăiau într-o dublă realitate: spuneau ceva, dar credeau în altceva

„Nimeni nu a crezut în comunism. Într-un fel nici cei care erau foarte sus. La vârf funcţiona instinctul de putere, dar entuziasmele adevărate şi autentice au fost, cred, rare. După 1945, sub ocupaţia rusă, o parte a populaţiei s-a obişnui, alta s-a «orientat». S-a creat artificial mitul aşa-numitei «clase muncitoare», ca «avangardă a societăţii». A fost de fapt un dublu adevăr şi asta s-a văzut după ce au început să cadă zidurile. Căderea lui Ceauşescu a fost sângeroasă, dar să nu uităm că s-a petrecut în câteva zile. Chiar şi în cazul celor pentru care a existat aşa-zisul avantaj de a fi membri de partid şi chiar în cazul nomenclaturiştilor, nici ei nu mai credeau şi toţi aşteptau căderea regimului. După căderea dictaturii, s-a descoperit peste noapte că «toţi au suferit», chiar şi satrapii. Ceea ce îmi întăreşte convingerea personală că lumea nu credea cu adevărat în comunism. Şi vă mai spun de ce:

România a fost o ţară eminamente rurală, agricolă. Felul în care 70 la sută din populaţia românească, constituită din ţărani, a fost tratată a fost îngrozitor. Puteau crede cu adevărat muncitorii, fii şi nepoţi de ţărani, că suferinţele părinţilor lor şi chiar emigrarea lor spre oraş erau o binefacere? Cei care se îndoiau trebuia «prelucraţi», şi acolo intră în funcţie aparatul ideologic şi cel de represiune, singurele care funcţionau cât de cât bine în lumea totalitară.

Părerea mea este că românii trăiau într-o dublă realitate: spuneau ceva, dar credeau în altceva. Credinţa în comunism nu a fost o credinţă profundă”, afirmă scriitorul Victor Stoichiţă.

“Despărţirea de Bucureşti” (Oublier Bucarest) nu vrea nici să ceară nici să dea socoteală. Este scrisă prin privirea copilului Victor, care trăieşte în lumea celor mari şi căruia îi sunt încredinţate mici secrete. De la bunica Agripina, Omama, cum o numeau nepoţii, până la unchiul inginer şi prinţ care era deţinut politic, imaginile se derulează cu o acurateţe infantilă, naivă şi puternică în acelaşi timp. Autorul afirmă că personalitatea sa s-a format printr-o sensibilitate vizuală, ceea ce a condus mai târziu la istoria artei.

Premiul pentru răspândirea limbii şi literelor franceze, care i-a fost decernat de către Academia Franceză, l-a luat prin surprindere.

Credit: Michel Monsay, Académie française

Era în vacanţă, în Spania şi a primit un telefon de la copii, care îi spuneau că cineva de la Academia Franceză a sunat şi l-a felicitat pentru înalta distincţie. A crezut că este o glumă, dar ceea ce părea atunci neverosimil a devenit o mare bucurie: ca atunci când te joci frumos de-a scrisul şi la sfârşitul jocului cineva vine şi îţi spune că te-ai jucat mai frumos decât ai crezut.

Reîntâlnirea cu România

1994 este anul în care Victor Stoichiţă s-a reîntors în ţară după aproape 15 de ani de absenţă şi când tatăl său încă mai trăia. După aceea a făcut câteva voiaje iniţiatice, pentru cei doi copii ai săi născuţi în străinătate. Anul trecut şi-a lansat volumul „Despărţirea de Bucureşti” la Târgul Gaudeamus.

Lăsându-ne ghidaţi de raza vizuală a lui Victor Stoichiţă, Bucureştiul este un oraş complicat. Din punct de vedere cultural şi urbanistic este foarte interesant, dar dificil, pentru că este un oraş de confluenţă culturală, ca toată ţara de altfel. Este o combinaţie (şi lucrul acesta îl vezi după ce vii acasă, după mai mulţi ani de absenţă) de şarm balcanico-oriental şi un şarm parizian.

„Acest lucru este unic, nu îl mai întâlneşti în altă parte a Europei. De câte ori vin, mă plimb pe străzile Capitalei, mă uit din punctul de vedere al isoricului de artă la arhitectură şi văd ce frumoasă şi bună arhitectură interbelică are Bucureştiul. Mi se strânge inima când văd clădirile valoroase care se ruinează sau când printr-o iniţiativă privată o casă frumoasă din vechiul Bucureşti este refăcută prost. Oraşul este la o limită, am văzut clădiri construite brambura, am văzut clădiri valoroase ce stau să cadă, deci trebuie să se stopeze această anarhie de construcţie urbană”, este de părere istoricul de artă Victor Stoichiţă.

Are istoricul de artă un acces diferit la Dumnezeu?

„Nicidecum. Nici o profesiune nu-ţi deschide «căile Domnului». Poate că istoricul de artă are totuşi avantajul unui acces filtrat, arta, ca orice act cultural, fiind întotdeauna legată de spirit şi, deci şi de religie. Istoria de artă pe care o practic este de fapt o istorie a formelor, a imaginlor şi a semnificaţiilor lor ascunse. Unele dintre ele sunt de natură religoasa, dar nu toate.”

Elveţia mea. Care este primul lucru care se conturează în minte, despre ţara în care trăieşte Victor Ieronim Stoichiţă

„Un peisaj. Lacul Leman cu vedere către Alpi este primul lucru care îmi vine în minte. Această este Elveţia mea văzută din tren când cobor din Fribourg către Geneva. Şi sunt întotdeauna fascinat.”

Ce citea un tânăr în anii 50′-70′? Ce cărţi erau ghizii spirituali ai vremurilor lui Victor Stoichiţă?

„Citeam mult, citeam ceea ce găseam în cele două biblioteci salvate ale familiei mele. Trăiam într-un mediu intelectual cu doi părinţi medici. Sigur, depinde de mediul din care provenea fiecare tânăr în acele timpuri. Făcând o paralelă cu studenţii mei şi tinerii de astăzi, observ că ei au alt centru de interes. Un tânăr elveţian are alte coordonate social-geografice culturale, chiar şi un tânăr din România de azi nu va fi înclinat către aceeaşi formă de educaţie «bulimică» ca atunci.”

Victor I. Stoichiţă a studiat la Bucureşti, Roma, München şi Paris (Doctorat în Litere în 1989).

Activitatea de profesor şi cercetător o conduce de-a lungul timpului către excelenţă şi este invitat să ţină conferinţe la universităţi şi institute de cercetare europene şi americane.

Cărţile sale, concepute şi scrise în limbă franceză pe care a ales-o ca limbă principală, sunt traduse în 12 limbi: L’Instauration du tableau (1993), Brève histoire de l’ombre (2000), L’Effet Pygmalion (2008),L’œil mystique. Peindre l’extase dans l’Espagne du Siècle d’Or (2011), Figures de la transgression (2013), L’image de l’Autre. Noirs, Juifs, Musulmans et Gitans dans l’art occidental des Temps modernes (2014), Oublier Bucarest. L’Effet Sherlock Holmes. Variations du regard de Manet à Hitchcock (2015).

Este doctor honoris causa al Universităţii Catolice din Louvain şi membru străin al Academiei dei Lincei (Roma).

Victor Stoichiţă a trăit în marile metropole ale lumii: Roma, Paris, München, Madrid. Dar a ales să rămână în Fribourg-ul elveţian.

Începând cu anul 1991 este profesor de istorie a artei moderne şi contemporane la Universitatea din Fribourg (Elveţia).

„Mă simt foarte legat de spaţiul european. Am refuzat mai multe invitaţii de a mă stabili în America. Eram relativ tânăr când am primit catedra de la Fribourg în 1991, şi mi-a plăcut oraşul şi ideea de a trăi în Elveţia. Studenţii mei de aici au un spirit civic extraordinar, iubirea pentru natură şi pentru artă. Studenţii din Germania, unde am predat timp de 9 ani, aveau o extraodinara cultură a «lucrului bine făcut» care să transformă uneori într-un cult al performanţei.

Elveţia e o ţara mică şi este conştientă de asta, aşa încât îşi apăra valorile şi chiar şi dimensiunile pe când Germania este o ţară cu o respiraţie istorică mai mare şi se vede asta şi în comportamentul oamenilor.

Prima ţară în care am poposit a fost Germania, unde am fost bine primit şi am avut un dialog mult peste aşteptările mele. Ca istoric de artă este fundamantal să treci prin marea tradiţie a istoriei culturale germane. Valabil şi pentru filozofi: dacă nu treci prin Hegel şi prin Kant nu ai acces la bazele filozofiei.

Germana este o limbă grea, am fost ajutat şi de colegi şi de studenţi să o ameliorez, dar ceea ce mă amuză acum, amintindu-mi de acei 9 ani trăiţi în mediul germanic, este ca mi se spunea că sunt un spirit latin, imaginativ şi prea puţin ordonat. Şi asta în condiţiile în care în România mi se spunea că sunt un spirit germanic-prusian! Mai târziu am înţeles de ce germanii mă considerau latin: ei sunt foarte raţionali cu o gândire temeinică, pe când latinul este suplu în gândire şi face sinapse foarte rapid. Spiritul latin este foarte oral, dar uneori poate pierde uşor esenţialul. Dar cu timpul am echilibrat latinitatea mea şi aşa am ajuns în Elveţia, care este o ţara trilingvă şi unde m-am integrat natural.”

Universitatea din Fribourg este de tradiţie catolică cu o frumoasă capelă, clasată monument istoric, unde studenţii intră şi se roagă.

Noica, Pleşu şi Liiceanu

„Am fost foarte legat de ei în acei ani fundamentali ai formării noastre. Lucrurile se petreceau în anii ’70. Îl frecventam împreună pe Constantin Noica, la Păltiniş. Şi – lucrurile sunt ştiute – atmosfera de acolo era cu totul extraodinara. Noica ne făcuse un program de studii filozofice, iar când ne întorceam la Bucureşti, ne întâlneam cu toţii în apartamentul meu de burlac. După plecarea mea din ţară am păstrat legătură cu prietenii mei din tinereţe, uneori în mod foarte discret, pentru a nu le face rău, ţinând cont de situaţia teribilă a acelor vremuri.”

Las în urmă Fribourgul sub o perdea de zăpada. Şi odată cu el, un personaj care intră în cărţile de istorie ale timpurilor interzise.

O parte din Constantin Noica continuă să trăiască prin „discipolii” săi, redând lumii adevărul ştiut şi neştiut, cât şi cele arătate şi cele nearătate.

Mulţumesc Doamnei Anca Opriş, Ambasador al României la Berna

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Rona Rita David 19 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.