Viesparul ucrainean şi războiul pentru Crimeea

La ora când scriu acest comentariu, situaţia din Ucraina şi chiar din Europa este foarte tensionată din cauza ameninţării ruseşti cu o intervenţie armată în Peninsula Crimeea, aşa încât aici voi aborda doar problema în sine, nu şi evoluţia evenimentelor oră cu oră, dar, dincolo de orice, este evident că prăbuşirea regimului Ianukovici nu reprezintă finalul crizei din Ucraina, iar acest eveniment, prin întreaga sa desfăşurare, a deschis cutia Pandorei, făcând să iasă la iveală viesparul ucrainean. Aşa se şi explică faptul că, dacă la căderea regimurilor din Tunisia, Egipt şi Libia, când cancelariile occidentale şi, după ele, mass-media au dus euforia dincolo de orice limită, în cazul alungării de la putere a lui Ianukovici şi-au dat seama în fine! că evenimentul va fi urmat de o criză serioasă, cu mari implicaţii mondiale.

În consecinţă, atât Uniunea Europeană, în general, cât şi alt state vestice au făcut pasul înapoi, anunţând că vor discuta cu Kievul numai după ce, în urma unui scrutin democratic, vor fi alese noile autorităţi. De asemenea, presa vestică a semnalat că guvernele occidentale au dat dovadă de naivitate sau de ignoranţă, întrucât ceea ce se numea la ora respectivă opoziţia ucraineană era, în realitate, un conglomerat de partide şi forţe: de la cele care militau programatic pentru intrarea în UE la cele extremiste şi antisemite, care acţionau în numele unei rusofobii funciare. Nu întâmplător, Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, a comparat unele dintre acestea cu manifestările naziste din anii ’30. În acest sens trebuie spus că dintre cele trei figuri de seamă ale mişcării Maidan din Kiev – boxerul Vitali Kliciko, care şi-a anunţat candidatura la prezidenţiale; fostul ministru de Externe Arseni Iaţeniuk, devenit acum premier, şi Oleg Tiagnibok -, ultimul este lider al partidului naţionalist Svoboda, care definea fostul guvern al ţării ca fiind o expresie a „mafiei evreo-ruseşti”. Până în 2004, el şi-a numit partidul său drept social-naţional, prin referinţă la naţional-socialismul nazist. De curând, el a organizat un marş cu steaguri în onoarea lui Stepan Bandera, personaj controversat, considerat colaborator nazist. În 2012, la alegerile parlamentare, când membrii partidului său au ajuns în premieră în Rada (Parlament), numeroşi evrei ucraineni au fost preocupaţi de acest fapt, dar Tiagnibok s-a apărat fără mare succes declarând că, „personal, nu are nimic cu evreii” şi că are chiar prieteni evrei. „Este vorba de grupul de oligarhi evrei care controlează Ucraina şi de evreii bolşevici (din trecut-n.n.) la care mă refer”.

Este ştiut că mişcările antiguvernamentale din Kiev, declanşate de partizanii integrării în UE, au debutat înaintea intrării în scenă a partidului Svoboda, iar acest partid naţionalist nu reprezenta majoritatea protestatarilor, dar nu se poate spune că prezenţa în Maidan a lui Tiagnibok nu putea să nu jeneze susţinerea internaţională a acestui protest. El a absentat de la întâlnitrea pe care cancelarul Merkel a avut-o la Berlin cu ceilaţi doi lideri – Kliciko şi Iaţeniuk -, în schimb, în noiembrie, când senatorul american John McCain s-a aflat la Kiev, a fost foarte criticat după ce s-a pozat şi întreţinut cu el. Acelaşi Tiagnibok a avut o întâlnire cu subsecretarul american de Stat Victoria Nuland, când aceasta a fost la Kiev, cât şi cu Catherine Ashton, şefa diplomaţiei UE. Nu este mai puţin adevărat că, în cazul demonstranţilor din Maidan, regimul Ianukovici declara că aceştia „sunt evrei”, iar unii l-au acuzat pe fostul preşedinte că a permis în mod deliberat ascensiunea Svoboda în Ucraina Occidentală, pentru a se servi de acest partid ca de o sperietoare.

Prezenţa remarcată a partidului Svoboda şi a grupului de extremă dreapta Pravî Sector în Maidan, cât şi faptul că UE şi Vestul, în general, nu au repectat deloc acordul la care ajunseseră UE-opoziţia-autorităţile (cu avizul evident al Rusiei) au reprezentat unele dintre motivele pentru care Kremlinul nu a recunoscut noul regim de la Kiev şi care au dus la escaladarea tensiunii dintre cele două părţi. Pe de o parte, Moscova şi-a rechemat ambasadorul pentru consultări şi, ce este mai important pentru situaţia economico-financiară din Ucraina, a sistat acordarea acelui credit de 15 miliarde de dolari, din care livrase 2 miliarde, şi care se „topiseră” în două zile. Pe de altă parte, ea a reproşat Kievului că a adoptat măsuri împotriva populaţiei rusofone, dat fiind că, imediat după căderea lui Ianukovici, parlamentarii din Rada au abrogat legea privind limbile minorităţilor naţionale, care a afectat nu doar ruşii, ci şi românii şi alte 13 minorităţi. Este o dovadă crasă de imbecilitate, legea fiind abrogată la iniţiativa partidelor naţionaliste şi extremiste, gen Svoboda, în faţa căreia Vestul, cel care invocă atât de insistent respectarea drepturilor minorităţilor, nu a avut nicio reacţie! Din atare perspectivă, cum în estul şi sudul Ucrainei locuiesc foarte mulţi ruşi, reacţia lor nu a întârziat, ei iniţiind noi demonstraţii împotriva proaspetelor autorităţi. Fireşte, în atare circumstanţe, spectrul unei secesiuni nu a întârziat să apară, el fiind invocat cu insistenţă acum. De fapt, noile autorităţi trebuie să facă faţă unor sfidări care nu sunt deloc uşoare: falimentul ţării, tranziţia delicată şi mai ales amintita păstrare a integrităţii teritoriale, ultimul capitol devenind foarte delicat. Despre ce scenarii se poate vorbi acum în cazul acestei ţări? Ar putea fi vorba despre integrarea în UE şi NATO, ceea ce doresc multe ţări europene, dar care în cazul acestei ţări devine aproape imposibil din cauza poziţiei Rusiei, dar şi a criteriilor ce trebuie să le îndeplinească. Problema cea mai delicată se arată a fi păstrarea integrităţii teritoriale.

Am vorbit încă de la început despre ameninţările Moscovei în cazul peninsulei Crimeea, în care 58% din populaţie o reprezintă ruşii. Teritoriul a mai reprezentat un motiv de război în 1853, declanşat de Franţa, aliată englezilor, turcilor şi italienilor. Crimeea a făcut parte din Imperiul Rus din sec. al 18-lea, reprezentând, alături de Marea Baltică, una dintre singurele lui ieşiri la mare. În regimul sovietic, ea a fost ca republică autonomă o subdiviziune administrativă a Federaţiei Ruse. În 1954, liderul URSS de atunci, ucraineanul N.S. Hruşciov, a decis să dea cadou Crimeea Ucrainei pentru a sărbători cei 300 de ani de la unificarea Ucrainei cu Rusia. De fapt, la acea oră era o mişcare pe hârtie, fără alte consecinţe, dat fiind că Ucraina şi Rusia făceau parte din URSS, şi aveau aceeaşi autoritate centrală. Situaţia s-a complicat după destrămarea URSS, când Crimeea a rămas ataşată Ucrainei, dar Rusia şi-a păstrat dreptul de a utiliza portul Sevastopol, unde se afla flota sa, situaţie ce a devenit preocupantă ulterior, după ce a ajuns la putere un guvern anti-rus. Până la urmă, între Moscova şi Kiev s-a încheiat un acord asupra bazei maritime de la Sevastopol, cea mai mare bază militară rusească de la Marea Neagră. Să nu uităm, în Crimeea este şi Ialta, simbolul ordinii sovietice stabilite după al II-lea Război Mondial de Stalin şi la care mai nou Kremlinul face des referire. Ajunşi în acest punct, revenim la ameninţările recente ale Kremlinului cu intervenţia militară în Crimeea şi punem întrebarea, mai ales după ce, sâmbătă seara, Putin şi Obama au vorbit la telefonul roşu timp de 90 de minute: va câştiga din nou Moscova după ce a făcut la fel în cazul dosarului sirian şi iranian? Personal cred că Rusia este prea legată de Ucraina şi prea aproape geografic de ea ca să cedeze cu una cu două, în caz contrar preţul va fi mare şi greu de sugerat, poate cu al unui nou război.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.