Aiuritoare această dezbatere despre violuri. Nu prin insistenţa ei, cât prin incapacitatea de a se ridica deasupra violenţei. De o săptămână, discuţiile se învârt în jurul cozii. Nu depăşesc marginea satului Văleni (judeţul Vaslui). Nu vă pare rău? Nu v-a fost frică, întreabă jurnalistele de parcă s-ar afla în faţa DNA-ului sau în spatele Tribunalului Municipal Bucureşti. A lipsit doar întrebarea ”Ce aţi simţit atunci?” şi am fi avut parte de absurdul unei situaţii care nu generează revoltă şi curiozitate. În fapt, incidentul din judeţul Vaslui este expresia unei stări de lucruri. Nu doar în cel mai sărac judeţ al României se pot petrece asemenea aberaţii. Şi în judeţe mai răsărite violurile se repetă cam cu aceeaşi frecvenţă. Ba pentru a nu ne socoti din start o populaţie cu reminiscenţe de sălbăticie, am putea spune că întâmplări de acest fel se petrec şi în ţări mai cu pretenţii din lumea aşa-zis civilizată. A ne cantona în detalii despre felul în care s-a petrecut tragedia de la Văleni este egal cu a rămâne prizonierii unui limbaj bulevardier şi ai unei atmosfere de clevetit în faţa portiţei de pe uliţele satului. Culmea este că toate transmisiunile în direct de la Văleni şi de prin alte sate nu ne-au ajutat să ne aplecăm mai atenţi asupra acestui spaţiu românesc ajuns la o răscruce.
Viaţa politică şi emisiunile de televiziune din România se rostogolesc zgomotos şi trec mereu pe lângă această lume. Satul românesc, leagănul civilizaţiei care ne cuprinde, rezervorul enorm de spirit şi de bogăţii ale naturii, rămâne în urma căruţei. Întâmplarea a făcut să revin într-un sat prin care treceau camioanele spre graniţa de Vest şi care, după inaugurarea autostrăzii spre Ungaria, a fost ocolit de trafic. Înainte femeile vindeau în faţa porţii tot felul de legume, băuturi şi brânzeturi. Unele fete mai făceau şi autostopul. Aşa chinuit de economia de piaţă, satul acela se agăţa de dinamismul României şi trăia cum trăia din cumpărări şi revânzări de motorină, de mici, ciorbe de burtă şi de perişoare. Acum e pustiu. Tragi cu puşca pe uliţe fără riscul de a nimeri pe cineva. Nu depăşeşte condiţia unui dormitor suburban. Ba, cu un strop de imaginaţie adăugată peste agitaţia de seară, ai zice că nu-i decât un ghetou semi-populat. Sigur, o asemenea imagine nu se poate potrivi la Izbiceni, la Maia sau la Băleni, cu atmosfera din Viscri sau Buneşti, cu cea de la Romos sau din Vinga şi cu multe alte sate care şi-au păstrat dinamismul, farmecul şi personalitatea. Acestea abia devin argumente în favoarea ipotezei că salvarea lumii rurale este posibilă. Satul românesc, de la distrugerea sălbatică a ceapeurilor de prin anii ’90-’91, n-a fost subiectul unei preocupări serioase. Nici un partid şi nici un politician n-au venit cu un mare plan şi cu o viziune integratoare. De la şcoala lui Dimitrie Gusti cu ale sale brigăzi complexe, nimeni n-a încercat un ceva mai de dai Doamne. Poate că Nicolae Ceauşescu a avut un plan, şi acela cu multe găuri şi aberaţii. Dar tot a pus la cale ceva şi, în anumite sate, unde dezvoltarea n-a însemnat şi demolări sau industrializare, se mai văd nişte roade. În celelalte, în miile de sate ale României, nu se simte nici o tresărire de redresare, de integrare într-o viziune economică, de integrare în nevoile europene ale României. Nici politicienii şi nici mass-media nu încearcă să se apropie de esenţa problemei. Subvenţiile pentru cultivarea terenurilor şi pentru creşterea animalelor au însemnat ceva. O gură de oxigen într-o lume sufocată de derută şi sărăcie. Subvenţiile pentru culturi şi creşterea animalelor au îmbujorat puţin faţa gospodăriilor oamenilor harnici. Dar sunt departe de a da o speranţă, de a creşte puterea economică a celulei rurale.
Într-o lume aflată în faţa unei uriaşe crize alimentare, satul românesc poate fi salvatorul economiei şi o uriaşă sursă de alimentaţie de cea mai înaltă calitate. Legume şi fructele bio precum şi produsele de la animalele trăite în condiţii naturale ar putea transforma ţara noastră într-o putere europeană. Şi satul românesc cel dominat acum de racile şi alcooluri contrafăcute şi-ar regăsi rostul şi calea.
Resursele enorme ale spaţiului rural din România presupun programe, preocupări, instituţii şi un ideal politic. Şi politicieni devotaţi unei cauze. De la sine nu se mişcă nimic. Putem să protestăm, să urlăm şi chiar să ieşim în stradă, lumea aceasta rănită de programele de industrializare din anii comunismului nu-şi mai revine de la sine.
Pentru o asemenea abordare este nevoie de materie cenuşie şi de puţin spirit patriotic. Cu emisiuni în care toţi se întrec să demonstreze cât de proşti, inculţi şi anti-democratici sunt ţăranii români nu ajungem departe. Cu politicieni care se limitează la exasperante discuţii despre viaţa din partidul lor şi la confruntările cu adversarii politici, iar nu ajungem nicăieri. Ne învârtim în cerc ca nişte disperaţi care ştiu o singură melodie – cea pe care îşi plâng soarta şi neputinţa.
Povestea din Vălenii de Vaslui, dincolo de grotescul ei otevist, este totuşi un bun prilej să luăm la purecat modul în care funcţionează (departe de Capitală) poliţia şi justiţia, atunci când viaţa oamenilor este tulburată de o abatere grosolană de la lege.
Nenorocirea din judeţul Vaslui ne-ar putea ajuta să deschidem ochii la drama satului românesc.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.