Visaţi la un loc ca „Marea albastră”, reflectaţi la o „Grădină suspendată”, simţiţi mirosul florilor, imaginaţi-vă un „Carnaval”

Vă promiteam săptămâna trecută un nou articol despre cea mai mare licitaţie a verii, care va avea loc în 23 iunie la Artmark. Prezentăm acum încă o serie de picturi semnate de nume importante ale artei româneşti şi remarcabile prin calitatea lor artistică.

“Natură statică cu cireşe, caise şi tutun”

Valoare estimativă: € 70.000 – 110.000

Această lucrare semnată de Theodor Aman (1831, Câmpulung Muscel, Argeş – 1891, Bucureşti) provine din colecţia istorică a medicului Carmen Buşulenga-Nicolau, autor a numeroase studii de specialitate (ginecologie, medicină infantilă şi pediatrică, pneumologie), medic la Clinica de Pediatrie a Spitalului „Grigore Alexandrescu” în anii ’60-’70.

Elogiat şi criticat deopotrivă încă din timpul vieţii, deseori comparat cu Grigorescu, imaginea lui Aman avea să fie reconstruită după 1900 în diverse monografii dedicate acestuia. În 1904 apare prima compilaţie de texte dedicate artistului, realizată de dr. Constantin I. Istrati, pentru ca, în următorii ani, Nicolae Iorga, dar mai ales Alexandru Busuioceanu şi O.W.Cisek să se ocupe de creaţia lui Aman. Clasic, romantic, neoclasic, pre-modern, dar mereu întemeietor de şcoală; acestea sunt principalele descrieri ce apar în perioada interbelică, Francisc Şirato şi George Oprescu departajându-se prin calitatea şi expresia viziunii asupra artei româneşti. În perioada comunistă, lucrurile o iau razna cu adevărat, Aman devenind un erou, un patriot, un critic al societăţii burgheze, anti-monarhist şi multe altele. Componenta regală din biografia lui dispare, fiind menţionate doar revoluţiile sau reforma agrară din perioada lui Cuza. Aceste texte apăreau deja la 60 de ani de la dispariţia lui Aman. Ana Aman murea şi ea în 1926, iar urmaşi care ar fi popularizat imaginea predecesorului nu au existat. În acest context, popularizarea creaţiei lui Aman a rămas în bună măsură în seama picturilor care, indiferent de epocă, transmit mesajele nescindate şi oneste. Revenind la anii de activitate a lui Aman, care în mare măsură coincid şi cu activitatea în cadrul Şcolii de Belle Arte (1864-1890), descoperim că natura statică intră relativ târziu şi chiar greoi la început în imaginarul artistului. Unul dintre primele tablouri ce surprind un astfel de subiect pare relativ întâmplător, Natura moartă din colecţia Muzeului Aman, părând doar un studiu de atelier. Treptat, folosind în special florile, Aman concentrează subiecte din ce în ce mai coerente pe pânză, şi, de la jumătatea anilor 1870, încep să apară chiar compoziţii complexe, definite de o scenografie gândită în prealabil şi de o coerenţă în limbajul compoziţional.

Suita de naturi statice inaugurate în ultimii 15 ani de carieră pare totuşi să răspundă unor precepte bine stabilite şi împământenite ulterior cum ar fi: recurenţa fructelor, care înlocuiesc treptat florile; alăturarea obiectelor personale cu cele perisabile, fapt ce conferă o anume continuitate; o anume indiferenţă a lui Aman pentru formatul pânzei, când pe orizontală, când pe verticală, compoziţia păstrându-şi totuşi structura indiferent de dimensiuni. Aceste lucruri le putem observa începând cu mijlocul deceniului opt al secolului al XIX-lea în opere ca: Cireşe (Muzeul Aman), Coş cu căpşuni (Muzeul Aman), Natură statică cu cireşe (Muzeul Naţional Brukenthal) sau Pomieră cu cireşe (Muzeul de Artă Craiova), toate fiind excelent construite şi pictate, nivelul de atenţie şi detaliu fiind dus cu rigurozitate la final.

Majoritatea operelor gravitează în jurul florilor sau al fructelor, însă există şi o categorie – în care regăsim şi opera de faţă – cu o recuzită eclectică. Obiecte personale, veselă, gazete, ulcioare, statuete şi alte obiecte de mici dimensiuni compun uleiuri excepţionale. Reconstrucţia acestui imaginar atât de personal ne ajută să completăm acea imagine înceţoşată pe care istoria artei a creat-o uneori pictorului Aman. Un element foarte interesant constă în unitatea de stil pe care Aman o punctează în crearea acestui ciclu de naturi statice. Toate răspund unei rigori compoziţionale excepţionale şi, chiar dacă pictate la distanţă de circa zece ani între ele, par să nu aibă nicio discontinuitate stilistică.

Recuzita este fără dubiu cea mai importantă componentă de care Aman se foloseşte. Pictate majoritatea în deceniile opt şi nouă ale sec. al XIX-lea, naturile statice apar într-un moment în care stilul, cariera şi numele Aman erau mai mult decât împământenite în cultura vizuală autohtonă şi, chiar dacă nu vindea atât de bine ca un Grigorescu, Aman definea în mare măsură creaţia modernităţii româneşti. Aşadar paleta, tuşa şi efectele generale pot trece pe locul doi, recuzita devenind liantul acestui ciclu.

În Natură statică cu caise, cireşe şi tutun, fructele (mereu coapte, vibrând de culoare, duse la saturaţie chiar), obiectele decorative – fructiera de argint cu un picior, dar mai ales obiectele personale – ţigareta, tabachera cu tutun şi foiţele – ni se devoalează toate în faţa ochilor aşa cum Aman le observa în atelier. Senzaţia de intim este astfel atinsă lesne, iar alegerile cromatice duc şi ele către o stare intimistă.

Opera este semnată peste vernis, ulterior pictării, probabil după 1890, cu caligrafie de bătrâneţe.

“Cusătoreasă” de Camil Ressu

Camil Ressu, Cusătoreasă

Valoare estimativă: € 10.000 – 15.000

Vocaţia lui Camil Ressu (1880, Galaţi – 1962, Bucureşti) era reprezentarea figurii umane, portretistica ocupând un rol deosebit de important, prin numărul lucrărilor realizate şi valoarea lor. În primii ani de după întoarcerea sa de la studii, modelele sale erau cele din lumea artistică şi literară din cafenelele pe care le frecventa în acea vreme, pictorul lăsând o imagine semnificativă a fizionomiilor unor personalităţi ale culturii de la începutul secolului al XX-lea, printre care Brâncuşi, Paciurea, Bacovia, Pallady sau Petraşcu. În această perioadă, activitatea sa se concentra mai ales în jurul desenului, mijlocul cel mai potrivit pentru explorarea caracterului unei figuri, pe care îl considera capabil de a produce opere definitive. Având în vedere acest bagaj plastic, dar mai ales accesarea iniţială a unor teme inspirate de viaţa ţăranului român (începutul deceniului al doilea al secolului trecut), Ressu va modela una dintre cele mai coerente şi grăitoare portretizări a omului simplu, a ţăranului. Cusătoreasă este una dintre operele tipice, la creaţia căreia putem observa parcursul pe care motivul l-a avut în timp. O primă abordare a temei o cunoaştem în pânza Pe terasă, pictată în 1909, iar în catalogul Expoziţiei Retrospective din 1981-1982 reperăm ţărancă cosând (Muzeul de Artă al R.S.R., cat. 74), realizat în 1923. Opera propusă acum, al cărei studiu îl ştim din catalogul aceleiaşi Expoziţii Retrospective (Studiu pentru fată cusând, Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române, cat. 229), a fost realizată în a doua parte a deceniului cinci al secolului XX.

“Piramide în Egipt” de Leon Biju

Leon Alexandru Biju, Piramide în Egipt

Valoare estimativă: € 1.400 – 2.200

[1930-1933]

Leon Alexandru Biju

ulei pe carton, 65,5 × 75 cm, semnat dreapta jos, cu negru, „L.A. Biju”

Opera a participat la Expoziţia Biju. Egiptul, de la Sala Dalles, din Bucureşti, în februarie 1934 şi este menţionată sub titlul Piramidele de la Ghiza. Plecat pentru doar două săptămâni în Egipt în cursul anului 1929, Leon Alexandru Biju (1880, Bucureşti – 1970, Bucureşti) avea să rămână 4 ani, fascinat de pitorescul descoperit. A călătorit îndelung la Cairo, Alexandria, Luxor sau Assuan lucrând intens peisaje, marcând vestigii, dar şi oamenii locului. La întoarcerea în ţară, expoziţia cu 159 de opere deschisă la Dalles, în februarie 1934, a fascinat deopotrivă publicul şi critica.

“Portret de fată” de Victor Brauner

Victor Brauner, Portret de fată

Valoare estimativă: € 15.000 – 25.000

Pe verso autentificări: Rodica Matei, Cătălina Mocovei, Marcel Guguianu, Amelia Pavel, Mircea Deac.

Lucrarea a fost expusă în expoziţia Victor Brauner – La izvoarele operei, mai – iunie 2003, la Muzeul de Artă Piatra Neamţ şi în expoziţia Comunităţii evreieşti din România, Bucureşti, mai – iunie 2004. Este, de asemenea, reprodusă în Pictorii portretului, de Mircea Deac.

Începutul carierei lui Victor Brauner stă sub semnul alegerilor înţelepte. Având în vedere că intra la cursurile Şcolii de Belle Arte la vârsta adolescenţei, 16 ani, deci uşor influenţabil, parcursul ulterior al pictorului ne îndreptăţeşte să aplicăm o astfel de etichetă. Aura primilor profesori –Dimitrie Serafim şi Costin Petrescu, academişti atât ca practică artistică, cât şi ca profesorat – pare să fie aproape neînsemnată, lucru reflectat de desconsiderarea totală pe care Brauner o arată faţă de instituţia pe care aceştia o reprezintă. De altfel, nici în atelierul Academiei Libere a lui Igiroşanu şi Constantin Vlădescu nu descoperă decât probabil o reţetă clasică, formalistă încă pentru căutările sale. Cert este că în studiul intim, privat, Brauner se apropie de o artă logică, analitică şi complexă. Sub înrâurirea constructivistă descoperită prin aprofundarea creaţiei lui Paul Cézanne va picta cu certitudine până către 1924. Concomitent îşi încarcă bagajul estetic cu creaţia simbolistă, fiind atras în special de pictura atât de personală a lui Fernand Hodler, de unde preia probabil jocul subtil dintre aparenţa realistă şi esenţa cognitivă. Aşadar Brauner descoperea rapid experimentul compoziţional, picta în natură, era atras de expresionism şi Art-Nouveau totodată, manifestări ce „trădau” încă de atunci un spirit avid de nou şi de relevant.

Una dintre cele mai interesante teme de discuţie în legătură cu creaţia anilor 1921-1923 constă în limitarea imaginarului. Exceptând peisajele realizate la Balcic, care vădesc o afinitate puternică faţă de creaţia lui Cézanne, experimentul în regim pictural pare să se limiteze strict la portret. O serie relativ coerentă, prezintă, într-un regim cvasi-clasic, chipuri mai mult sau mai puţin recognoscibile (în fapt sunt cunoscute ca atare doar autoportretele şi un portret al lui Ilarie Voronca). Stilul este şi el inedit. Constructivist în concepţie, apar diverse inflexiuni simboliste în alegerea subiectului (Adam şi Eva, vârstele omului), iar modalitatea de pictare frapează, frizând pe alocuri un cubism cu note expresioniste. Cromatica este şi ea atractivă: fie alege o paletă ascetizată, doar spre ocruri şi brunuri, ca în cazul operei de faţă sau al Portretului de grup (MNAR), fie alege o paletă fauvă: Băiat cu ulcior (Institutul de Cercetări Eco-muzeale Tulcea).

“Floarea-soarelui”

Alexandru Ciucurencu, Floarea-soarelui

Unul dintre cei mai talentaţi elevi ai lui Camil Ressu, sub îndrumarea căruia şi-a făcut debutul în viaţa artistică românească, Alexandru Ciucurencu (1903, Ciucurova, Tulcea – 1977, Bucureşti) se va alinia la modernitatea românească, dar mai ales la cea europeană în urma contactului direct cu şcolile vestite, în special cele pariziene. Dacă maestrul André Lhôte, a cărui Academie a urmat-o la începutul deceniului 4, nu i-a influenţat decât primii ani de carieră, nu putem afirma acelaşi lucru despre întregul modernism francez, care a reprezentat pentru român ocazia unor aprofundări stilistice extraordinare. Stilul unui Dufy sau a unui Matisse a dus la modelarea unui limbaj pictural total original, ce s-a manifestat în special în compunerea unor cicluri tematice coerente.

Natura statică devine, încă de prin 1935, o componentă relevantă a imaginarului ciucurencian, fapt recunoscut de Ionel Jianu deja în 1936, când observa şi aprecia sensibilitatea rafinată a acestor opere. Cu o paletă fină, în tuşe ce alternează între precizie şi nuanţare, Ciucurencu se folosea de tonuri uşoare, pastelate, cu o predilecţie pentru galben, cenuşiu sau verde pentru a crea naturi statice ca cea de faţă.

“Grădina cu flori”

Nicolae Tonitza, Grădină cu flori

Valoare estimativă: € 12.000 – 18.000

Chiar dacă Nicolae Tonitza (1886, Bârlad – 1940, Bucureşti) nu a realizat cantităţi însemnate de compoziţii cu flori, totuşi pot fi identificate lesne două perioade majore în care acest subiect a fost pictat. Opera de faţă poate fi integrată uşor în ciclul realizat de artist la mijlocului anilor ’30, ocazionat în special de verile petrecute în „colonia” de la Durău. În ceea ce priveşte stilul folosit, trebuie reiterată importanţa celor două elemente biografice din anii ’30 ce transformă paleta lui Tonitza: descoperirea Balcicului şi taberele de creaţie de la mănăstirea Durău. Întregul proces de împrospătare şi reconsiderare a manierei şi a tehnicii de pictare a dus chiar la delimitarea unui stil tipic al acestei perioade şi anume un stil japonizant, decorativ, dezvoltat pe criterii exigente de valoare. Cea mai pregnantă schimbare s-a manifestat chiar în tehnică, pasta fiind supusă unor aprofundări în pictare, oferind efectul de smălţuire şi materialitate.

Aceste lucruri le recunoaştem şi în Grădina cu flori, ulei pictat în anii 1934-1935 şi care, după toate aparenţele, pare a fi pandant al panoului floral din colecţia Muzeului Dinu şi Sevasta Vintilă, Topalu, Flori şi ferigă.

Tot de Nicolae Tonitza este şi lucrarea “Tătăroaice pe uliţă”

Nicolae Tonitza, Tătăroaice pe uliţă

Valoare estimativă: € 15.000 – 25.000

Crezul artistic propovăduit de Tonitza şi-a găsit mereu relevanţa în discursul conturat în jurul culorii. “Pictura este, în primă şi ultimă analiză, culoare” declara pictorul care considera acordul cromatic, dacă nu punctul de plecare, măcar punctul de finalizare, coordonat de atitudinea artistului în faţa realităţii. Pornind de aici Tonitza experimenta trăirile sufleteşti aproape exclusiv în timpul creării unei opere care, în momentul oportun finalizării, nu îi mai putea oferi decât satisfacţia venită în urma criticilor din exterior. Tabloul era încheiat atunci când picturalitatea atât de râvnită era atinsă, o picturalitate pe care artistul o găsea în sursele pertinente de vizual, fie ele în faţa şevaletului, în atelier, fie în natură. Pentru ultima categorie, a peisajelor lucrate după natură, pictorul se declara mereu ostenit în faţa detaliului: “natura îmi dă, în schimb, nervozităţi şi migrene”.

Dobrogea i-a oferit lui Tonitza revelaţia peisajului şi a devenit “câmpul” de creaţie preferat de artist timp de mai bine de 15 ani, în deceniile trei şi patru ale secolului trecut. Acest fapt nu este singular, efectul fiind resimţit şi în arta practicată de prietenii şi asociaţii săi ulteriori, ştefan Dimitrescu şi Francisc şirato, dar cu bună seamă de majoritatea celor ce călcau străduţele inundate de pitoresc şi de lumină dobrogeană ale micuţului oraş de la mare.

“Irina”

Nicolae Tonitza, Irina

Valoare estimativă: € 25.000 – 45.000

Provenind din colecţia Horia Zaharia, această pictură de Nicolae Tonitza, realizată la mijlocul anilor ’20, are pe verso o etichetă de participare în expoziţia de pictură şi grafică „Nicolae N. Tonitza”, Muzeul de Artă al R.S.R, mai-iulie 1979.

Pentru un artist care îşi dedică aproape întreaga operă crezului său umanist, portretul devine expresia cea mai înaltă la care acesta poate apela. Cu o istorie relativ cunoscută a portretisticii tonitziene, care se dezvoltă excepţional după 1920, traseul urmat de pictor înspre aprofundarea genului urmează un drum foarte personal. Fără elementele biografice ce i-au marcat existenţa – prizonieratul din timpul Primului Război Mondial, boala contractată, sărăcia, moartea unui copil – calităţile psihologice ce îi definesc portretistica puteau fi atenuate sau inexistente. Un alt factor important de menţionat este definit de alegerea modelului. Tonitza face carieră pentru început prin imortalizarea propriului univers familial: un prim Autoportret, datat 1911, alături de desenarea chipului soţiei Ecaterina, în 1913, ne aduc în prim-plan pentru prima dată universul intim, pe care îl va prezenta atât de puternic în deceniul următor. Aici putem enumera apariţia celor 4 copii ai familiei Tonitza, Catrina, Petru (Puiu), Irina (Mica), Silică, dar şi a odraslelor unor prieteni – Ticuleana (Ţuca) Manoliu, nepoata artistului, Nineta Gusti, nepoata, sau Ionel Mohor, fiul arhitectului Dimitrie Mohor – toate se orânduiesc într-o suită de chipuri din intimitatea sa.

Filonul expresionist pe care îl emană portretul de faţă ne îndreptăţeşte să îl integrăm unui circuit restrâns, dar extrem de bine conturat din preajma anului 1925. Expresivitatea figurilor, ce poartă adâncită gravitatea unui mister nedesluşit până atunci, s-a materializat în interesante execuţii ale unor opere ca: Jidovul rătăcitor, În ospiciu, În urma convoiului, Pe verandă sau a studiilor pentru Orfanii, şi Spleen, purtând toate în esenţa lor o viziune psihologică, adâncită asupra individului, indiferent de relaţia avută cu modelul. Fie că îi este soţie sau unul dintre copii, Tonitza nu ezită să încarce de expresivitate, uneori apăsătoare, chipurile menite să exprime totuşi eul creator.

“Mare albastră”

Ion Ţuculescu, Mare albastră

Valoare estimativă: € 35.000 – 55.000

Pictura a participat la expoziţia retrospectivă Ion ţuculescu, de la Sala Dalles, în martie 1965, şi la a XXXIII-a Expoziţie a Bienalei Internaţionale de Artă, Veneţia, 1966. De asemenea, a fost prezentată în expoziţia retrospectivă Ion Ţuculescu, Muzeul de Artă al României, februarie-mai 1999. Mare albastră este menţionată/ reprodusă în mai multe monografii Ion ţuculescu.

Anul 1957, în care a fost realizată pictura Mare albastră, este un an cu adevărat interesant în cariera lui Ţuculescu. Contextul în care acesta creează este cam acelaşi cu cel în care trăise în cei 10 ani de comunism scurşi până atunci: în expoziţiile de Stat în care este acceptat, erau expuse lucrări „liniştite”, figurative, de la peisaje la compoziţii cu motive tradiţionale. Într-o împărţire mai mult sau mai puţin elegantă, anul 1957 marchează începutul ultimei perioade de creaţie a lui Ţuculescu, considerată un apogeu pictural al unui deceniu în care a aprofundat, concomitent, atât subtilitatea figurativului, cât şi esenţa unui simbolism mai mult decât personal. Moment de trecere către ceea ce avea să fie un expresionism abstract, anul mai sus numit încheie în mare parte perioada folclorică, probabil una dintre cele mai consistente şi îndelungate etape pe care le putem recunoaşte în cei circa 25 de ani de carieră a lui Ţuculescu. Revenind la această trecere de la o etapă la alta, nu vorbim despre un prag steril ce departajează exact două momente distincte, ci despre un întreg proces de dezarticulare şi rearticulare a unor motive, a unor registre şi concepte, care, traduse în limbajul plastic folosit de Ţuculescu, ne relevă o „recuzită” cvasi-recognoscibilă, de la figuri geometrice, ochi, totemuri, figuri abstractizate până la o detaşare completă faţă de figurativ, în perioada abstractă.

În Mare albastră descoperim tocmai această metamorfoză pe parcursul unei pânze. Ţărmul, barca şi orizontul ni se dezvăluie într-un regim figurativ în timp ce spaţiul „gol” devine un pretex de meditaţie, o meditaţie picturală. Volumele sunt umplute cu frunze, ochi, virgule cromatice, personaje-totem şi sunt transformate sub semnul unei impulsionări picturale, a unei „vâltori” cromatice şi simbolistice.

“Prapor mare”

Horia Bernea, Prapor

Valoare estimativă: € 10.000 – 15.000

Praporul a pornit iniţial de la construcţia lui para-picturală, oferindu-i-se forma finală şi titlul după un întreg proces imaginativ, propriu lui Horia Bernea (1938, Bucureşti – 2000, Paris).

Piesă de Trecere, Încrucişare sau Marcaj pentru Infinit sunt paşii evolutivi care au trebuit să fie îndepliniţi pentru reconstituirea unui adevărat concept. Pornind de la acele cruci metalice, împânzate, Bernea a evoluat dinspre profan, oferind Praporul picturii, într-un proces mult mai fezabil sacralizării. Însemnătatea analitică, oferită de acea calitate vectorială, s-a transformat încetul cu încetul, spre imaginea de mai târziu, ce şi-a sacrificat însemnătatea vizualului pentru a accesa proporţiile conceptuale.

Schiţaţi, construiţi tridimensional sau pictaţi monumental, evoluţia lor de la „piese de trecere”, la „încrucişări” sau „marcaje pentru infinit” avea să fie celebrată în ampla expoziţie dedicată Praporului de la Muzeul Naţional de Artă din 1985.

“La plajă”

Samuel Mutzner, La plajă

Valoare estimativă: € 8.000 – 12.000

În picturile lui Samuel Mützner (1884, Bucureşti – 1959, Bucureşti) revine frecvent elementul acvatic, fie în forma unui ţărm de mare, a malului unui lac înconjurat de vegetaţie, fie ca port aglomerat de ambarcaţiuni şi populat de pescari sau ca luciu de apă într-o grădină orientală idilică. Spirit solar, artistul pictează în tonuri luminoase râul Loara, heleşteele grădinilor nipone, plajele venezuelene şi ale Insulei Margarita, întinderea Mediteranei şi mai ales golfurile Balcicului, unde a realizat cele mai reprezentative opere de maturitate. Marea este mereu liniştită şi apare ca o suprafaţă netedă, în nuanţe diafane sau culori intense, oglindind atmosfera caldă şi liniştită.

Apa nu este pentru Mützner un subiect în sine, pictorul fiind interesat mai mult de relieful ţărmurilor şi de activităţile oamenilor în preajma mării. Instantaneele din viaţa coastei, redate în lumina caracteristică litoralului, într-o paletă caldă, sunt frecvente în opera lui Mützner, datând în special din perioada călătoriilor sale pe coastele Mediteranei, din Grecia, Italia, Franţa, Africa de Nord sau din America de Sud, dar şi din itinerariile din ţară.

“Ciobăniţă cu turmă de oi, efect de lumină”

Ion Theodorescu-Sion, Ciobăniţă cu turmă de oi, efect de lumină

Valoare estimativă: € 6.000 – 9.000

Dacă în perioada studiilor s-a aflat sub influenţa profesorilor români şi francezi, din 1908, când se întoarce în Bucureşti, Ion Theodorescu-Sion (1882, Ianca, Brăila – 1939, Bucureşti) îşi modelează cu ajutorul limbajul simbolist un stil din ce în ce mai personal. Concomitent cu o abundenţă a arabescului şi a unui desen precis – vizibile mai ales în grafica publicaţiilor satirice- Sion cochetează şi cu Art Nouveaul, dar este atras constant de stiluri picturale neoimpresioniste.

Adaptat realităţilor româneşti, simbolismul însemna subiectivism şi rafinament al culorii, dar şi primatul decorativului.

Preocuparea pentru lumină şi culoare era vizibilă în tehnica pointilismului ori în încercarea de descompunere a culorilor pe principiul luminii spectrale, astfel, pentru câţiva ani, între 1910 şi 1913 Sion experimentează în tărâmul divizionismului. Unul dintre subiectele alese le putem observa şi în opera de faţă, filonul tradiţional fiind vizibil încă din această perioadă.

“Bucureştiul Vechi (Spre Piaţa Senatului)”

Gheorghe Petraşcu, Bucureştiul vechi

Cel mai probabil, această operă care provine din colecţia istorică Emanoil Anca a fost expusă la expoziţia personală Gheorghe Petraşcu de la Căminul Artelor, din Bucureşti, din mai 1930. Lucrarea a fost prezentată la Retrospectiva Gheorghe Petraşcu, Muzeul de Artă al R.S.R., Bucureşti, 1972 şi este menţionată şi reprodusă în catalogul expoziţiei.

Petre Velicu, Maestrul

Sever Frentiu, Legenda

Una dintre cele mai interesante caracteristici pe care ni le oferă creaţia lui Gheorghe Petraşcu (1872, Tecuci, Galaţi – 1949, Bucureşti) este călătoria în spaţiul românesc şi reproducerea acestuia în pânze atât de expresive. Componenta specifică nu stă totuşi în această sete de vizual, ci în faptul că, deşi se dezice încă de timpuriu de impresionism, tot restul carierei pare să folosească tocmai limbajul vizual al acestui curent. Vedutele şi priveliştile autohtone abundă în creaţia lui Petraşcu pe tot parcursul carierei şi, pornind de la itinerariile maestrului Grigorescu – căruia îi purta un respect inestimabil – Petraşcu va picta cele mai însemnate locuri din ţară. Fiind iniţial un itinerar coordonat de necesităţile instituite de curentul plein-air-ist, campaniile de studiu menţionează locuri ca Agapia, Constanţa, Nicoreşti (conacul familiei) încă din jurul anului 1900, pentru ca în următoarele patru decenii lista să se mărească considerabil. După 1910, perioadă în care Petraşcu se depărtează de acea manieră cvasi-impresionistă, căutările sale nu se vor opri, ci vor răspunde unor necesităţi de altă factură, fie ea estetică sau coordonată de subiect. Probabil una dintre cele mai specifice nuanţe ale peisajului realizat de Petraşcu a fost tocmai alegerea urbanului. Alături de marine, pe care le picta tot în descendenţa influenţei impresioniştilor, Petraşcu a preferat mai mereu interiorul oraşului sau mai bine spus, peisajul în care monumentalul arhitectural avea un cuvânt de spus. Vedem acest lucru atât în sejururile din Franţa, când pictează bisericile sau străduţele din Vitré, Senlis sau Morlaix, în Italia la Veneţia sau în Spania, în preajma Toledo-ului. În ţară, itinerariul urban apare cu aceeaşi regularitate ca cel marin, Bucureştiul, Târgovişte şi Silistra fiind preferate în „dialogul” peisagist cu Balcicul, cu Mangalia sau Eforie. Mica vedută bucureşteană este surprinsă înspre biserica mănăstirii Sf. Spiridon Vechi, cu a ei navă mică, fără cupole. Interesant este că Petraşcu alege un unghi mai generos, în care este surprins şi unul dintre edificiile noi de la acea oră, clădirea Societăţii Clădirea Românească, ridicată în anul 1926.

Elena Muller Stăncescu, Ghivece cu primule

Magdalena Rădulescu, Carnaval

Lucia Dem(etriade) Bălăcescu, Papagal şi mere

Iubitorii de colecţii noi se pot opri şi la alte lucrări precum Maestrul de Petre Velicu (800-1.500 de euro), Legendă de Sever Frenţiu (1.800-2.000 de euro), Micuţă ţărăncuţă de Gyula Balint (300-500 de euro), Ghiveci cu primule de Elena Muller Stăncescu (400-600 de euro), Carnaval de Magdalena Rădulescu (1.600-2.200 de euro), Papagal şi mere de Lucia Dem(etriade) Bălăcescu (2.800-2.500 de euro), Grădină suspendată de Ion Alin Gheorghiu (1.200-1.600 de euro), Pasărea Paradis de Viorel Mărginean (2.000-3.000 de euro), Flori de primăvară de Nicu Enea (900-1.600 de euro), Lectură în grădină de Ipolit Strâmbu (2.500-3.500 de euro), Biserica Învierii Domnului din Suceava de Marius Bunescu (1.200-1.800 de euro), Saint Tropez de Paul Scorţescu (900-1.600 de euro), Natură statică cu ceainic şi mere de Stela Nedelcovici (300-500 de euro), Gondole la Veneţia de Petru Vintilă (100-200 de euro), Garoafe de Constantin Isachie Popescu (900-1.400 de euro), Stradă din Montmartre de Dimitrie Berea (1.200-1.800 de euro), Promenada (500-800 de euro) şi Ruşinosul (300-400 de euro), ambele semnate de Tia Peltz, Stânci la Caliacra de Rodica Maniu-Mützner (600-800 de euro).

Alin Gheorghiu, Grădină suspendată

Viorel Mărginean, Pasărea Paradis

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.