Visuri spulberate, conspiraţii şi diplomaţie, spionaj, violenţă sexuală

Cândva am fost prinţesă

“Flori, flori şi iar flori. Bahrin intrase în viaţa mea. Până atunci avusesem o slujbă stabilă, ca să nu zic monotonă, un prieten comod şi centrul vieţii mele secrete – dansul. Şi dintr-odată eram curtată de un maestru în domeniu, foarte talentat şi echipat cu determinarea şi concentrarea unui maratonist olimpic… Bahrin a ales Hopetone Tea Rooms ca loc pentru prima noastră întâlnire. Blocul, o adevărată instituţie în Melbourne, cu grandoarea sa victoriană, cu podele cu mozaicuri elaborate, tavane cu arcade acoperite cu fresce şi cu orologiul său era un loc destul de familiar pentru mine. Îl vizitam de multe ori cu bunica şi îi cunoşteam istoria ca loc de promenadă în timpul nebunilor ani ’20. Bahrin avea 26 de ani, era singur la părinţi şi fusese crescut de bunicii materni în Malaezia. Studiase la şcoala de elită Geelong Grammar, şcoala la care studiase şi Prinţul Charles, înainte de a începe studiile de arhitectură la Universitatea din Melbourne. Îl ascultam vrăjită de ochii săi negri care se scufundau în ai mei şi de tonul grav şi blând al vocii sale. Mâncam în restaurante intime, ne plimbam prin Grădina Botanică, mergeam să vedem ultimele filme apărute, poposeam în cele mai la modă discoteci şi făceam cumpărăturile împreună – hainele de firmă erau una dintre pasiunile sale. De fapt, Bahrin se arăta incredibil de romantic. La una dintre reprezentaţiile de la Galeriile Naţionale fusesem reţinută ca potenţial candidat pentru o audiţie la o importantă companie de dans. Viaţa mea secretă se împletea cu viaţa de zi cu zi; îmi promitea şansa împlinirii visului meu dintotdeauna”.

În Melbourne, în primăvara anului 1980, Jacqueline Pascarl, pe atunci o tânără încrezătoare, dar şi credulă, de doar 17 ani, făcea cunoştinţă cu Bahrin, un tânăr student la arhitectură. Se îndrăgostesc, îşi fac planuri de căsătorie şi pleacă în ţara lui Bahrin, Terengganu, un sultanat al Malaeziei, bogat în petrol. Acolo, duc o viaţă regală, el fiind un prinţ malaezian, iar ea devenind prinţesa Yasmin. Dar, imediat după căsătorie, lucrurile se schimbă în rău. În această poveste dramatică, autoarea ne descrie cum soţul ei s-a transformat peste noapte într-un tiran, cum palatul în care locuia i-a devenit închisoare, până când, la 22 de ani, a reuşit să se întoarcă cu cei doi copii mici ai ei în Australia. Acolo, s-a luptat să obţină singură custodia copiilor. Dar, şapte ani mai târziu, prinţul se răzbună şi îi răpeşte pe copii. Drama personală de până atunci se transformă într-o ştire cu răsunet internaţional, cu consecinţe grave.

În prefaţa volumului, autoarea Jacqueline Pascarl se destăinuie: “Când mi s-a sugerat prima dată să scriu o carte despre chinul în care s-a transformat viaţa mea după răpirea copiilor mei în 1992, eram convinsă că nu sunt în stare să o fac şi numai gândul acesta mi-a dat fiori. Dar cu timpul, mi-am dat seama că, într-o zi, Iddin şi Shahirah vor trebui să ştie adevărul despre ceea ce li s-a întâmplat. Încurajată de nevoia copiilor mei de a cunoaşte adevărul şi totuşi cu mare grijă m-am aşezat la computer şi am început să pun cap la cap fragmente din viaţa mea, împletindu-le într-un fel de povestire coerentă. Să-ţi scrii autobiografia la vârsta de 30 de ani poate părea un pic ridicol, chiar şi pentru mine, dar pentru ei nu aveam altă soluţie.

Uneori era mult prea dureros să scriu. În asemenea zile, zăceam în pat şi doream ca întreaga lume să piară, în altele se prăbuşea cerul pe mine. Dar până la urmă, din toată această confuzie a ieşit un lucru bun: îmi făcea bine să dau la o parte unul după altul straturile de durere şi să descopăr în ce fel de femeie mă transformam în urma experienţelor trăite. Aceasta este povestea modului în care mi-a fost prezentată religia islamică şi a felului în care am asimilat-o într-o anumită familie regală, a unei anumite naţiuni şi într-un anumit moment. Nu este menită a fi o acuzare a Islamului şi nici nu arată cu degetul, la grămadă, spre musulmani. Cred că toate religiile sunt în esenţă bune. Răul vine odată cu interpretările şi prejudecăţile inculcate de indivizii cu talente în manipularea politică şi sociologică”.

Conspiraţia siciliană

“Fie că ne place sau nu, Mafia se regăseşte în politica noastră şi Mafia conduce afaceri profitabile. Un singur om este responsabil pentru toate astea”.

Don Saverio Cremona este un capo siciliano luminat, care, la începutul anilor ’50, intenţionează să reformeze Mafia, considerând-o perimată. Cuvântul de ordine este infiltrarea unor oameni de încredere în cercurile cele mai înalte ale armatei şi politicii americane. Liderul acestor tineri trimişi să studieze în Statele Unite, la cele mai bune universităţi, este Ray Greco, ginerele lui Don Saverio, un bărbat “de onoare” în toată puterea cuvântului. Cu răsuflarea tăiată cititorul urmăreşte cum intrigile multiple, eforturile lui Ray de a-l găsi pe asasinul tatălui său, aplicarea planului ambiţios de modernizare a Mafiei şi de cucerire a puterii, respectiv gestionarea relaţiilor complicate de familie se întrepătrund într-o naraţiune dinamică, plină de forţă literară, semnată de Michael Sammaritano.

“Aproape zilnic, Don Saverio primea ziare, reviste şi cărţi din toate colţurile lumii. Era o povară considerabilă pentru oricine o purta. Biroul său de la etaj era centrul său de comandă, sala cea mare de conferinţe, era câmpul său de luptă. Rafturile erau pline ochi cu biografii ale celor mai importante personalităţi politice. Conţineau, de asemenea, cărţi despre istorie, relaţiile interumane şi eseuri pe tema evoluţiilor economice şi geografice. Credenţa rustică şi rafturile din arţar roşu, destinate cărţilor, se armonizau cu pereţii decoraţi cu lambriuri din lemn de chiparos. Scaunele erau arătoase, dar toate, cu excepţia celui ocupat de Don Saverio, erau rigide şi nu îndemnau la un popas prea lung… Depărtând perdelele, Don Saverio privi oraşul de la fereastra dinspre nord. Admira mai presus de toate bisericile impunătoare, cu clopotniţele lor vechi de secole, anticul castel, gimnaziile şi liceele care se iţeau dintre miile de acoperişuri din ţiglă roşiatică, dispuse haotic prin toată aşezarea. Îşi lăsă mintea să cutreiere acest teren, dealurile şi văile trecutului, în timp ce-şi imagina viitorul”.

Se gândea cum să-i aranjeze nunta fiicei sale. Planul ei nu lua în calcul averea lui şi fata nu-şi exprimase nici măcar o dată dorinţa de a se mărita, chit că se pregătise pentru aceasta. Susţinea că întâi trebuie să-şi facă facultatea, la care tatăl său, Don Saverio, i-a replicat: “Nu ai nevoie de facultate. Pur şi simplu o să angajăm nişte oameni isteţi care să conducă afacerea. O să-i angajăm pe cei mai talentaţi specialişti ai celor mai bune agenţii de publicitate care-ţi vor promova colecţiile. Trebuie să devii creatoare de modă. Pe lângă broderii, mai gândeşte-te şi la bijuterii, rochii, costume de bărbaţi, produse din piele. Orice e la modă, orice cumpără şi poartă lumea în ziua de azi”.

Jurnal românesc. Journal de Roumanie

Fondator al Institutului Francez de Relaţii Internaţionale, membru al Institutului Franţei şi membru de onoare al Academiei Române, Thiérry de Montbrial schiţează în acest jurnal un tablou personal al României din 1990 până astăzi.

“Fericiţi sunt martorii activi ai marilor rupturi ale istoriei, care, asemenea lui Chateaubriand, au trăit în mod profund sfârşitul unei ere şi începutul alteia noi. În 1988, în ajunul căderii regimurile comuniste din Europa Centrală şi Orientală, aveam 45 de ani şi o anumită experienţă în afacerile europene şi internaţionale. Urmăream cu atenţie marile dificultăţi de adaptare ale ţărilor pe care le numeam Est-Europene, în special, din considerente diferite, ale celor care aveau o populaţie mai importantă, Polonia şi România. La începutul anilor ’80, nu întâlnisem niciun român în afară de cei emigranţi. Mă gândeam rareori la această ţară, cu nostalgia Lumii de Ieri, reluând cuvintele lui Stefan Zweig, cu reminiscenţele Bucureştilor lui Paul Morand, sau prin imaginea ceţoasă pe care o avea un european înstărit despre totalitarismul cel mai absurd… Altfel spus, la începutul anului 1990, după căderea regimului comunist, nu cunoşteam aproape deloc România. Acest jurnal este povestea, pe viu, a unei aventuri umane pe care nimic nu o prevestea. Nimic, cu excepţia destinului, poate”.

Numeroase întâlniri şi impresii neaşteptate, prezentate fără teama de a ataca stereotipurile de corectitudine politică, se regăsesc în această carte despre anii cruciali de după căderea comunismului, deschiderea către libertate, întoarcerea României în familia europeană. Cu o privire lucidă, uneori amuzată, dar întotdeauna afectuoasă, a autorului, acest volum povesteşte două decenii de istorie văzute de unul dintre eminenţii specialişti în relaţii internaţionale ai lumii, şi, de asemenea, istoria prieteniei unui om faţă de o ţară.
Jeronimo Moscardo, fostul ministru al Culturii din Brazilia, ambasador în România din 1996, a fost una dintre persoanele care l-au încântat pe Thiérry de Montbrial. “În timp ce episcopul citeşte în sufletul meu, Moscardo îmi spune ceea ce crede despre mine. El a înţeles că sunt un solitar, că adevărata mea natură este în acelaşi timp cosmologică şi în slujba omenirii, că vreau să creez”.

Radiografia vieţii politice româneşti, descrisă de Montbrial, este teribil de adevărată. Peste tot remarcă frumuseţea caselor ţărăneşti, surâsul oamenilor şi semnele bune ale civilizaţiei tradiţionale. Este un om cultivat, un analist politic şi economic educat de ştiinţele exacte. Este sclipitor în comentariul său. De la Erasmus la Machiavelli şi, de aici, la Kant, şi mai departe până la politologii din zilele noastre, totul este pus în discuţie, acceptat sau respins.

“Fiind vorba de politică şi morală, Thierry de Montbrial nu a putut ignora rolul şi locul intelectualilor în această ecuaţie. Autorul citează o bine cunoscută frază din «Elogiul nebuniei». Aceea în care Erasmus îl contrazice pe Platon în privinţa republicilor cârmuite de filosofi. Thierry de Montbrial este un spirit ataşat construcţiei politice europene, un european incoruptibil, în sensul pe care-l dădea acestui termen Paul Valéry, în fine, un european care nu vrea ca Europa să renunţe la tradiţiile ei spirituale… L-am auzit de multe ori vorbind despre această temă şi i-am admirat consecvenţa cu care apără ideea că Europa va fi o Europă a culturilor naţionale sau nu va fi deloc”, afirmă acad. Eugen Simion.

Modelul său se bizuie în mod evident pe valorile morale şi intelectuale occidentale. A călătorit mult şi i-a cunoscut pe toţi oamenii puternci ai planetei. Din acest unghi priveşte şi lumea românească, oamenii ei politici.

Chemare din tărâmul morţii

Editura RAO a oferit o impresionantă serie a romanelor lui John Le Carré: “Spionul care a ieşit din joc”, “Cârtiţa”, “Casa Rusia”, “Un spion desăvârşit”, “Micuţa toboşereasă”, “Managerul nopţii”, “Jocul”, “Omul nostru din Panama”, “Chemare din tărâmul morţii”, “Experiment secret”, “Prietenie absolută”, pentru a numi câteva. Acum revine cu acest volum strălucitor de un suspans continuu, “o tulburătoare cronică pe cât de tragică, pe atât de umană a sorţii spionilor şi a crezurilor de ieri, de azi şi de mâine”.

Într-o scrisoare anonimă se afirma că Samuel Fennan, omul de la Ministerul de Externe, a fost membru al partidului comunist, în timpul studenţiei, înainte de război. Nimic foarte neobişnuit pentru generaţia sa. George Smiley, membru important în cadrul serviciilor secrete britanice, a declarat însă fără drept de apel că ancheta, doar ceva mai mult decât un control de rutină, a fost finalizată şi că dosarul despre Fennan, închis.

Dar a doua zi, Fennan era mort, cu un bilet lângă trupul său, în care spunea că propria carieră era terminată şi nu putea să meargă mai departe. Ceva însă nu pare tocmai în regulă…

Dar cine era Smiley? “Smiley era însă un sentimental, iar exilul său prelungit nu a făcut decât să-i întărească dragostea profundă pentru Anglia. Cu o aviditate de nedescris se hrănea din amintirile de la Oxford, îi evoca cu nostalgie frumuseţea, nonşalanţa raţională şi încetineala, calculată şi bine gândită a judecăţilor. Visa vacanţe de toamnă, bătute de vânt, de la Hartland Quay, lungile plimbări pe falezele din Cornwall, unde-şi lăsa faţa încinsă şi asudată să fie mângâiată de briza mării. Aceasta era cealaltă viaţă secretă a sa şi începu să urască intruziunea obscenă a noii Germanii, pasul apăsat şi urletele studenţilor în uniformă, cu chipurile lor arogante, cu trăsături severe şi răspunsurile lor de trei parale. Îl irita, de asemenea, modul în care corpul profesoral al facultăţii falsificase mult iubita sa literatură germană şi lumina flăcărilor din iarna anului 1937. În acel foc păgân aruncau cărţi cu sutele. Ştia ce anume. Thomas Mann, Heine, Lessing şi mulţi, mulţi alţii. A aflat ce înseamnă să nu dormi niciodată, să cunoşti limitele extreme ale singurătăţii şi ale autocompătimirii, dorinţa bruscă şi nesăbuită de a poseda o femeie, de a bea, de a înghiţi orice drog pentru a scăpa de tensiunea interioară ajunsă la limită. Acesta era fundalul pe care îşi exercita profesiunea sa autentică de negustor şi activitatea de spion”.

Omul nepotrivit

John Katzenbach creează o poveste răscolitoare despre obsesie şi răzbunare. Ashley Freeman, o studentă frumoasă şi sclipitoare, a avut ceea ce credea ea o simplă aventură cu un băiat rău, Michael O’Connell. Dar acum niciun fel de argumente sau rugăminţi nu-l pot face să înceteze să-i telefoneze, să-i scrie e-mail-uri înflăcărate sau s-o urmărească. În cazul lui Michael, trăsăturile fizice plăcute ascund un suflet negru şi pustiu. Manipularea e religia lui, iar furia, limba în care se exprimă. De disperare, Ashley se duce la părinţii ei care sunt divorţaţi şi la noua parteneră a mamei, trei oameni prinşi într-un triunghi de resentimente. Dar dragostea lor fierbinte faţă de Asheley este liantul care-i va uni ca să-l înfrunte pe prădător.

“Scott Freeman nu se considera a fi un om pripit sau iute la mânie, nici un om influenţabil. Obişnuia să ia în considerare toate premizele unei decizii, cântărind fiecare aspect al vieţii sale de parcă era vorba de faţetele unui diamant examinat la microscop. Profesia de dascăl i se potrivea ca o mănuşă, amintindu-i de tinereţea sa pe care şi-o trăise la sfârşitul anilor ’60, îi plăcea să umble în blugi şi cu o jachetă sport cu petice de piele la coate. Se menţinea în formă practicând zilnic exerciţii fizice, fie alergând pe afară atunci când era vreme bună, fie cu ajutorul aparatelor de fitness în timpul iernii. Făcea toate astea în parte ca să compenseze momentele în care bea din greu de unul singur, de preferinţă whisky cu gheaţă pe care-l condimenta cu o ţigară de marijuana. Scott se mândrea cu modul său de a preda care-i permitea să se lanseze zilnic în discursuri bombastice pe care le revărsa pe un ton plin de emfază asupra auditoriului numeros… Din când în când avea câte o relaţie, dar numai cu femei de vârsta lui, care nu aveau prea mari aşteptări de la el…” A treia aventură din viaţa sa fusese Ashley. Aşadar, vreţi să ascultaţi o poveste?!

Fiinţa din oglindă

De mică, Angela Lenz a fost supusă violenţei sexuale. Prin torturi inimaginabile, droguri şi spălarea creierului, ea a fost silită să se prostitueze în cadrul unei secte secrete şi să-i chinuie pe alţii în timpul unor ritualuri sataniste. Sub povara acestor chinuri, personalitatea ei s-a spart în multe alte personalităţi. Doar aşa a putut supravieţui ororilor. Dar aceste evenimente traumatice şi-au găsit totuşi drumul spre suprafaţă, chinuind-o în continuare. După o terapie şi în ciuda interdicţiei de a dezvălui vreo informaţie sub ameninţarea cu moartea, ea a găsit curajul de a vorbi despre dramele prin care au trecut atât ea, dar şi alţii.

Evident, Angela Lenz este un pseudonim. Autoarea a cunoscut-o cu 15 ani în urmă şi s-a documentat intens cu privire la personalităţile multiple înainte de a scrie această carte. Ulla Fröhling i-a reconstituit drumul vieţii luând în considerare locurile de care ea îşi aminteşte. Liniştita, frumoasa stradă cu vilişoare a copilăriei. Grădiniţa privată. A urmat poteca ce ducea în spatele caselor şi a ajuns în pădurea în care Angela a fost chinuită.

“Asemenea unei pietre aruncate în apă, violenţa produce valuri concentrice. Apoi apa se linişteşte, piatra rămâne aruncată în stăfunduri şi nimeni nu o mai vede”.

Acest volum este istoria unei femei: Angela Lenz. Descrierile ei prezintă două lumi: una luminoasă, veselă, colorată şi alta întunecată, în negru şi maro, ameninţătoare, plină de orori şi violenţă. Plină de violenţă trăită. Există în mod real, chiar lângă noi o înfiorătoare violenţă. Nu doar în localitatea belgiamă Sars-la Buissiere, unde Marc Dutroux tortura şi ucidea. Sau în pădurile de lângă Milano unde formaţia heavy metal “Beasts of Satan” omora prin ritualuri sataniste sau în Franţa, la Angiers, unde 45 de copii cu vârste cuprinse între 6 luni şi 12 ani au fost siluiţi şi vânduţi pentru prostituţie de către 66 de adulţi printre care se aflau şi proprii părinţi. Sau la Londra, unde în anul 2001, după cum afirmă Scotland Yard, au dispărut 300 de băieţi cu vârste între 4 şi 7 ani. Sau în Portugalia, unde au fost descoperite peste 600 de cazuri de violenţă sexuală asupra copiilor din lanţul de cămine Casa Pia, sau în Spania, unde poliţiştii au arestat un număr de 66 de suspecţi şi au confiscat 50 de milioane de fotografii reprezentând torturi de copii. Se va ajunge să se facă lumină în interiorul acestei lumi secrete?…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.