Vladimir Tismăneanu, politrucul consecvent!

Motto: „Nebunia se moşteneşte, doar că noi ne punem pe cap o şapcă nouă” (Ernst Jünger, „Eumeswill”)

În anul 1951, pe când Braşovul de azi se numea Oraşul Stalin, se năştea Vladimir Tismăneanu. A primit prenumele „Vladimir” deoarece părinţii lui doreau să păstreze în apropierea lor renumele marelui Vladimir Ilici Lenin. Iar tânărul Vladimir, născut în oraşul Stalin (revoltat şi el împotriva actualului regim!), a crescut odată cu regimul comunist din patria noastră, în timp ce comuniştii încarcerau, în vremea tinereţii sale, mii de români.

Vladimir Tismăneanu, azi profesorul democrat de la New York, emigrat în 1981 (când numai de emigrat nu era vorba, cât mai degrabă plecare în misiune, misiune din care va ieşi doar pe catafalc), critică nemulţumirea poporului român pe un site. Iată un fragment din articolul domniei sale:

„(…) Urmăresc de departe, dar cât pot de atent, ce se întâmplă în ţară în ultimele zile. Mai ales protestele de la Bucureşti care azi (14 ianuarie) au atins cote paroxistice. Manifestaţii, lozinci rimate şi ritmate (nu mai contează cât sunt de stridente, de absurde şi de vulgare), vehemenţă, violenţă, petarde, pietre, sticle, pubele, gaze lacrimogene, jandarmi răniţi, protestatari la rândul lor loviţi, chipuri acoperite de o manieră zapatistă de fulare, cagule şi glugi, panica indusă prin televiziuni, afirmaţii grăbite de genul «Băsescu primeşte ceea ce merită» ori «cine seamănă vânt culege furtuna», un lider al USL, preşedinte de partid care se visează preşedinte de ţară, cerând ca preşedintele ţării să fie suspendat prin presiunea străzii, incantaţii electrizante împrumutate din alte timpuri gen «Noi suntem poporul/Jos cu dictatorul», de-ai crede că România a dat faliment precum Grecia ori că se află pe marginea prăpastiei, ajunsă într-o stare de quasi-război civil precum Chile în 1973″ (Vladimir Tismăneanu, „Furie, petarde şi violenţă in prime time: Cui prodest?”, contributors.ro).

Dar dl. Tismăneanu primeşte şi un comentariu din partea unui cititor, „Mihai”, care-l întreabă, pe drept cuvânt:

„Vreau să-mi spuneţi de ce credeţi că oameni ca domnia sa (Alina Mungiu Pipidi, n.m.) şi alţi intelectuali sunt acum alături de aceste acţiuni de protest? Nu cumva dvs., Gabi Liiceanu şi alţi intelectuali notabili v-aţi pierdut independenţa? Andrei Pleşu a spus (referindu-se şi la dvs.) că cel mai clar caz a fost atacul lui Băsescu la adresa Regelui. Atunci, preşedintele i-a făcut pe mulţi să-şi sugrume libertatea interioară, pentru că nu au putut reacţiona. S-a referit indirect şi la dvs. atunci. De ce nu puteţi fi vertical domnule profesor?

Obama în SUA i-a spus vreunui secretar de stat «Ghici ghicitoarea mea» şantajându-l în direct la TV?

De ce nu reacţionaţi critic când e cazul? V-aţi pierdut încet încet toată credibilitatea în faţa celor care v-au citit cărţile şi v-au admirat…”.

Şi dl.Tismăneanu răspunde, consecvent:

„Chiar doriţi să citesc ex-Cotidianul? Nu sunt masochist. În plus, argumentul autorităţii nu m-a convins niciodată. Pot greşi eu, poate greşi Alina Mungiu. Spiritul critic, o ştim de la Kant încoace, înseamnă să fii conştient că vorbeşti tu, un individ failibil. De unde ştiţi atât de precis la cine se referea Andrei Pleşu? Oricum, dacă mi-am pierdut iremediabil credibilitatea, soluţia este să nu mă mai citiţi (…)”.

Ba, nu, dle Tismăneanu, vă citim şi vă cităm. Aveţi convingeri democratice, după cum şi regimul Băsescu este unul „democratic”, aşa cum susţineţi. Dar trebuie, dle Tismăneanu, să plecăm de la originea faptelor iar această origine a lor, în ceea ce vă priveşte se află în „convingerile comuniste”, pe care le aveţi în cartela biografică.

Mai întâi despre „convingerile comuniste” ale dlui Vladimir Tismăneanu:

Vladimir Tismaneanu – „Spiritul revoluţionar comunist şi lupta cu duşmanul de clasă”

„Orice analiză teoretică a problemei spiritului revoluţionar va trebui să încerce o definire a conceptului, o prezentare a notelor sale caracteristice. Această necesară desluşire a noţiunii o vedem posibilă mai cu seamă prin determinări negative şi prin succesive dellimitări. (…) Spiritul critic revoluţionar postulează unitatea indisolubilă dintre mijloace şi scop, şi chiar, mai mult, vede în mijloace premisa îndeplinirii scopului. În acest punct se mai impune o delimitare: apariţia marxismului ca o filozofie care reprezintă «maximum de istorism» (…) dă naştere unei modalităţi esenţiale noi de expresie a revoluţiei pozitive – spiritul revoluţionar comunist. Spre deosebire de umanismul abstract care a însoţit toate marile revolte din trecut, spiritul revoluţionar comunist părăseşte punctul de vedere al individului izolat şi caută secretul existenţei sociale în lupta claselor şi în dinamica societăţii civile (…). Spiritul revoluţionar comunist valorifică toate tradiţiile umaniste. (…) Într-o epocă în care unele conştiinţe intelectuale îşi pierduseră axul de rotaţie, Partidul Comunist Român a reuşit să focalizeze într-o luptă, într-un şuvoi unic al libertăţii şi speranţei, dorinţele tuturor oamenilor de bună credinţă de la noi, de a se împotrivi urgiei brune, abjectului spirit gregar. (…) În anii de după război, logica acţiunii revoluţionare aducea la ordinea zilei lupta cu duşmanul de clasă, reconstrucţie, entuziasmul eroic al brigăzilor de muncă voluntară. (…) Spiritul revoluţionar se afirmă ca născător de valori, ca substrat al tuturor acţiunilor menite să ducă la înaintarea noastră spre comunism. (…)

Spiritul revoluţionar presupune curajul de a gândi realitatea în toată complexitatea ei, pentru că, aşa cum sublinia secretarul general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu: «A fi cu adevărat marxist-leninist înseamnă a fi un explorator îndrăzneţ şi experimentat al drumului nou pe care-l deschide omenirii socialismul şi comunismul (…)».Studenţimea, alături de întreg tineretul, de toţi oamenii muncii, dă viaţă prin fapte spiritului revoluţionar comunist, este angajată plenar în efortul de transformare revoluţionară a societăţii noastre pe drumul comunismului” (Vladimir Tismăneanu, „Spiritul Revoluţionar”, „Convingeri Comuniste”, anul I, nr. 1, aprilie 1974, p. 10).

Acum, iată şi convingerile comuniste ale tatălui său, Leonte Tismăneanu:

„(…) Partidul Comunist din România – partid de tip nou, plămădit în focul marilor bătălii de clasă încinse în ţara noastră sub influenţa Revoluţiei din Octombrie – a luptat din primele clipe ale existenţei sale pentru unitate de acţiune şi unitate organică a clasei muncitoare.

(…) Călăuzindu-se după învăţătura leninistă care arată că tăria partidului constă nu atât în numărul membrilor săi, cât în calitatea lor, în devotamentul lor faţă de interesele clasei muncitoare, că partidul se întăreşte curăţindu-şi rândurile de elementele carieriste, nestatornice, duşmănoase, CC al Partidului Muncitoresc Romîn a hotărât, în baza indicaţiilor Congresului PMR, verificarea tuturor membrilor partidului.

Acţiunea de verificare a constituit o înaltă şcoală de educaţie revoluţionară pentru întregul popor şi s-a soldat cu scoaterea din rândurile PMR a unui mare număr de elemente necorespunzătoare, necinstite, descompuse moraliceşte sau duşmănoase.
Tăria partidului se verifică în permanenţă în cursul luptei pentru înfăptuirea politicii sale, pentru industria socialistă a ţării ca bază a dezvoltării sale, pentru transformarea socialistă a agriculturii, pentru întărirea continuă a statului de democraţie populară.
Linia sa politică nu poate fi aplicată dacă forţa conducătoare în stat, partidul, nu reprezintă o unitate de voinţă şi acţiune. Partidul Comunist nu poate îngădui ca o parte a membrilor săi să se constituie în vreun grup aparte, într-o fracţiune cu platformă şi program propriu.

(…) Congresul al II-lea al PMR ţinut în decembrie 1955, a făcut un impunător bilanţ al realizărilor poporului nostru, bilanţ cu care partidul şi întregul nostru popor se mândresc. Acest bilanţ dovedeşte fără putinţă de tăgadă că PMR este la înălţimea partidului de tip nou aşa cum l-a conceput Lenin, că poporul nostru are în PMR conducătorul capabil să-l ducă pe drumul vieţii noi. (…) Dar aşa cum arăta Lenin, cucerirea puterii înseamnă doar începutul revoluţiei socialiste. (…) Îndeplinirea sarcinilor măreţe ridicate de Congresul al II-lea al PMR în faţa poporului nostru nu ar putea fi îndeplinite dacă imensa majoritate a membrilor partidului nu ar răspunde la chemările conducerii sale ca un singur om, dacă partidul n-ar avea o disciplină de fier.

Stând ferm pe poziţiile marxismului creator, partidul nostru a respins cu hotărâre tendinţele anarhice ale unor elemente care sub presiunea ideologiei străine şi a propagandei duşmane au încercat, cu prilejul dezbaterilor Documentelor Congresului al XX-lea al PCUS, să stabilească unitatea şi rolul conducător al partidului în viaţa de stat şi obştească, în ideologie şi cultură.

Astfel, însăşi viaţa, înseşi cerinţele de partid şi ale construcţiei socialiste continuă adevăratele învăţăminte marxist-leniniste care demonstrează că lupta consecventă împotriva oricărei varietăţi de oportunism şi curăţirea rândurilor partidului de elementele oportuniste este o lege a dezvoltării partidului revoluţionar al clasei muncitoare.

(…) PMR, ca detaşament al mişcării comuniste internaţionale, ca unic partid de guvernământ al unei ţări care face parte din marea familie a ţărilor socialiste, este conştient de marea răspundere care apasă pe umerii săi şi înţelege să se călăuzească şi pe viitor de atotbiruitoarea învăţătură marxist-leninistă” (Leonte Tismăneanu, şeful catedrei de socialism ştiinţific de la Universitatea „C.I. Parhon”, Bucureşti, „Drumul înfăptuirii Partidului unic al clasei muncitoare din Romînia”, „Viaţa Studenţească”, anul III, nr. 2, februarie 1958, p. 5).

„Despre predarea diferenţiată a ştiinţelor sociale se vorbeşte de multă vreme însă până astăzi, practic, ea nu a fost realizată. Într-adevăr, predarea diferenţiată prezintă o mare importanţă (…) astfel încât să trezească interesul studenţilor, să-i facă să înţeleagă politica partidului şi guvernului, lupta poporului nostru şi a clasei muncitoare pentru făurirea vieţii noi, să-i facă să înţeleagă sacrificiile şi eforturile eroice depuse de oamenii muncii pentru a le asigura şi lor, studenţilor, o viaţă liberă şi condiţii optime de pregătire. (…)

Mai trebuie spus că greutăţile şi lipsurile care apar în mod inevitabil în opera de construire a scoialismului nu trebuie ocolite de cursurile noastre deoarece atunci vom obţine efecte contrare celor urmărite de noi.
Problemele tratate vor coincide în liniile lor mari, dar felul în care va fi expusă lecţia va varia după posibilităţile şi personalitatea fiecărui cadru de predare în parte. Fără îndoială că acest procedeu nou, la înălţimea cerinţelor actuale de învăţământ nou superior, va influenţa în mod pozitiv eficacitatea cursului de socialism ştiinţific” (Leonte Tismăneanu, şeful catedrei de socialism ştiinţific de la Universitatea „C.I. Parhon”, Bucureşti, „Viaţa Studenţească”, anul II, nr. 9, septembrie 1957, p. 6).

Dle Tismăneanu, nu suntem nici idioţi şi nici partinici. Eu unul ştiu că forţele puterii se folosesc de orice formă de manipulare şi este foarte posibil ca acum să se confrunte două mafii. Mafia pe care o sprijiniţi dumneavoastră consecvent prin cartela biografică şi cealaltă Mafie, care vrea puterea. De ce? Pentru că Mafia de la putere nu a împărţit puterea şi cu ceilalţi! Apoi, chiar şi furia, nemulţumirea poporului le pot fi de folos celor din subteranele puterii, de care tatăl dumneavoastră nu a fost străin; şi această furie, nemulţumire populară legată de prăbuşirea continuă a societăţii româneşti este pecetluită de actualul regim, care va împlini curând zece ani!

Şi apoi, dle Tismăneanu, să nu suferim de ipocrizie: nu există confruntare în sfera politicii fără să se folosească de slăbiciunile celuilalt. Comuniştii au făcut-o foarte bine. Tatăl dvs. a ştiut că partidul comunist oferă pentru prima oară în istorie un rol social, un cuvânt de spus marginalilor de orice fel, de la robii sociali ai oraşelor şi lumea dezmoşteniţilor, la sărăcimea satelor. De această dată, dle Tismăneanu, tocmai aceşti marginali sociali s-au întors împotriva vechilor şi actualilor activişti comunişti! Vă convine sau nu, schimbarea se va petrece.

Dar ceea ce este de admirat la dvs. este consecvenţa, probabil o moştenire biografică. Nu ştiu dacă este din convingere politică sau sunteţi numai în misiune politică. Bun, prost, dat totuşi consecvent într-o singură idee: aceea a convingerilor comuniste!

P.S. Spre deosebire de dl Vladimir Tismăneanu, care-şi păstrează consecvenţa faţă de valorile de început, sunt mulţi intelectuali precum guzganii care aleargă spre o felie de salam în plus, pe care le-o aruncă noul stăpân. Şi ei vin din regimul comunist şi care, după ce au sprijinit contra cost actualul regim, acum se pregătesc tremurând de o dizgraţioasă detaşare de regimul Băsescu. Păstrează tăcerea, rămân în umbră până la limpezirea apelor, pentru a se decide apoi pentru care tovarăş vor defila. Aceştia sunt cei mai periculoşi deoarece vor trăda oricând interesele poporului român pentru cine plăteşte mai mult! Ei sunt menţionaţi şi în lista regizorului Sorin Ilieşiu, iar printre ei sunt şi Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Cărtărescu. Despre primul dintre ei, Horia-Roman Patapievici, Sorin Ilieşiu a afirmat că este o ruşine, pentru că se află într-un loc complet nemeritat, unde Mihai Eminescu ar fi trebuit să fie preşedinte de onoare al ICR. Iar dintre cei menţionaţi se detaşează prin oportunism şi ipocrizie Cărtărescu, fiindcă este singurul care a cerut în mod expres plecarea stăpânului în numele intelectualităţii. Deşi marea masă a intelectualilor nu-l consideră ca făcând parte dintre protestatari, ci îl consideră doar un profitor veros, care se adaptează situaţiei de putere. Dacă se vrea atât de corect, de ce nu a luat atitudine acum un an?!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.