În România de astăzi se taie cu îndârjire pădurile, ceea ce este o tragedie, un atentat făţiş la siguranţa naţională. Pe vremuri n-a fost chiar aşa. Tăierea pădurilor a început odată cu creşterea populaţiei şi încercarea unor noi condiţii de viaţă, la câmpie, mult mai promiţătoare de recolte bogate decât asprii şi săracii munţi. De altminteri, aşa s-a întâmplat pe vremea aceea în toate câmpiile Europei. S-au tăiat atunci vestiţii Codri ai Vlăsiei şi multe alte întinse şi dese păduri, iar aşezările s-au înmulţit pe câmpuri, îndeosebi de-a lungul râurilor şi în apropierea marilor lacuri. S-au creat astfel runcurile sau lazurile, adică locurile defrişate, numai bune pentru agricultură şi creşterea vitelor. Pentru asemenea fapte erau tocmiţi profesionişti numiţi rinchini, runcani sau runceni, cărora li se mai zicea şi bărdaşi sau cioplitori, fiind ei pricepuţi la mai toate meşteşugurile vremii, inclusiv la cel militar, constituind o tagmă, a doua după cea a boierilor, în ierarhia medievală, urmată de negustorime, ultima fiind cea ţărănească. Termenii de rinchini, runcani şi runceni trimit la latină, în al cărei lexic întâlnim: Runcina – Zeiţa Plivitului; runcina „rindea”; runcino „a rindelui”; runco, runconis „săpăligă de plivit”. În româneşte există şi astăzi mai multe sinonime pentru rindea, inclusiv cioplitor.
În ce priveşte lăcaşurile de cult ale acestor români, trebuie să admitem că multe dintre ele, în Estul Munteniei toate, erau cioplite în stâncă sau săpate în pământ, ca bordeiele, dovezi fiind schiturile rupestre din Munţii Buzăului precum şi ansamblul monahal din dealul de cretă de la Murfatlar. În Muntenia de Răsărit nu există, până în secolul XIV, nicio urmă de temelie de biserică supraterană, nici la munte, nici la deal, nici la câmp. Prin cioplitori se înţelegeau mai multe: pietrari, sculptori în piatră sau în lemn, autori de inscripţii, gravori de imagini mistice, făuritori de icoane al căror stil seamănă izbitor cu cele mai vechi icoane bizantine. În toate schiturile rupestre, descoperite până astăzi în Muntenia, pe lângă inscripţii, există şi imagini religioase, ce pot fi considerate icoane. În concluzie, românii din Evul Mediu timpuriu adorau icoanele, în pofida poruncii „Să nu-ţi faci chip cioplit!”, din „Vechiul Testament”.
Iată că, pe la începutul veacului al VIII-lea, unui împărat bizantin, Leon al III-lea Isaurul, i-a căşunat împotriva icoanelor şi, în anul726, adat ordin ca acestea să fie îndepărtate din toate bisericile şi din toate casele. La Constantinopol, toţi creştinii au fost somaţi să-şi aducă icoanele în pieţele publice, spre a fi arse. Cine se împotrivea era ars de viu sau torturat, tăindu-se o mână sau un picior!
Binecredincioşi, aşa cum s-au dovedit în tot Evul Mediu, românii au reacţionat în mod decisiv, „plivind” toată Peninsula Balcanică, făcând ordine inclusiv la Muntele Athos şi la Constantinopol, aşa cum vădeşte o însemnare păstrată în Mânăstirea Castamounitou, publicată de marele lingvist Tomaschek şi reprodusă în lucrarea „Românii nomazi” de Th. Capidan: „În zilele împăratului iconoclast Vasile (728-780 , neamurile de pe amândouă malurile Dunării, folosindu-se de neliniştea în care se afla imperiul, mai cu deosebire fiindcă împăratul însuşi ducea lupta contra icoanelor, pe atunci aşa-numiţii Rinchini, şi mai cu deosebire Vlahorinchini şi Saudati, ocupând Bulgaria şi întinzându-se puţin câte puţin în diferite locuri, se făcură stăpâni pe Macedonia şi la urmă veniră la Sfântul Munte cu femei şi cu copii, căci nu era nimeni care să-i oprească şi să se lupte cu ei”.
Va să zică vlahilor rinchini li se mai spunea şi saudati, termen păstrat în româna ulterioară sub forma sudiţi, însemnând „locuitori scutiţi de taxe”, dar şi „mercenari” şi „strămutaţi”. Statutul lor semăna aşadar cu cel al cazacilor zaporojeni din Rusia, în Evul Mediu. Două sate din judeţul Buzău şi încă două din judeţul Ialomiţa au păstrat denumirea Sudiţi până astăzi.
Din păcate, istoricii români nu au obiceiul de a duce informaţiile despre ai noştri până în pânzele albe, şi abia că le consemnează. După ei, în Evul Mediu timpuriu, românii se ascundeau în codri, ca iepurii, revenind acasă abia după ce ultimul popor migrator pleca, de obicei la Sud de Dunăre! Halal ştiinţă, halal orgoliu naţional!
Ca să ocupe Bulgaria şi să se facă stăpâni pe Macedonia, înseamnă nu doar că acei vlahi erau bine pregătiţi în arta armelor, căci nu degeaba li se mai spunea şi „bărdaşi”, dar şi mulţi. Prin plecarea lor masivă, cu femei şi copii, se poate explica şi faptul că judeţul Ialomiţa şi partea de câmpie a judeţului Buzău sunt şi acum cele mai puţin populate teritorii româneşti.
S-ar putea spune că informaţia de la Mânăstirea Castamounitou se termină în ceaţă. Nici pe departe! După ce au ocupat Bulgaria şi au cucerit Macedonia, acei Vlahorinchini ori Saudati au mers mai departe, ajungând până la Constantinopol, unde de altfel îşi şi propuseseră, şi, după ce i-au învins pe iconoclaşti, s-au stabilit chiar în jurul palatului imperial, ca străji de nădejde, întemeind cartierul Vlacherne, zis întocmai şi după cucerirea cetăţii de către turci, în 1453, numindu-se tot aşa şi astăzi. Abrevierea, care trimite limpede la vlahi, s-a produs exact ca şi în alte cazuri, de pildă al fostului oraş bizantin Andrianoupolis, denumit azi de către turci Edirne, iar de către bulgari, Odrin.
Istoria a mers mai departe. Vlahorinchinii, adoratori ai icoanelor şi rămaşi în capitala Bizanţului, au ridicat în oraş o impresionantă catedrală, a doua ca mărime după Sfânta Sofia, care, firesc, s-a numit Vlacherne. Actualmente, se mai văd doar ruinele ei, lângă fostul palat imperial. Pe când era în floare, în catedrala Vlacherne a fost adusă o superbă icoană, descoperită la Ierusalim de către împărăteasa Evdochia. Această icoană este de tip Hodighitria „Îndrumătoarea”, de aceea se şi numeşte Icoana Maicii Domnului Hodighitria din Vlacherne sau Icoana Maicii Domnului „Cea care arată calea” din Vlaherne.
Despre această icoană se spune că ar fi salvat de câteva ori Constantinopolul de atacurile duşmanilor. După căderea oraşului în mâinile turcilor, icoana Maicii Domnului din Vlaherne a fost mutată în Sfântul Munte Athos, unde a stat până în anul 1654, când a fost trimisă de călugări la Moscova, în semn de mulţumire, pentru ţarul Aleksei Mihailovici. Superba icoană, amintire a Vlahorinchinilor noştri, poate fi admirată şi astăzi în Catedrala Adormirii, din Kremlin, purtând titlul de Vlahernskaia.
Cât de mulţi şi de puternici vor fi fost acei vlahorinchini, încât au lăsat ca amintire şi actuala şi minunata mânăstire Vlaherne, din insula Corfu? Cum se vede, secretele istoriei noastre nu sunt de nedezlegat. Nu-i aşa că ar fi vremea ca istoricii români să se trezească din somn?
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.