Volksdeutscheii germani și SS-ul

Adeziunea Volksdeutscheiilor români (în germană, Grupul Etnic German era denumit „Deutsche Volksgruppe“ – n.r.) la SS este un alt subiect „dificil“, mai ales ţinând cont că s-a împământenit opinia că România nu a avut cetăţeni înrolaţi voluntar în infamele unităţi ale SS. Acesta fiind un subiect şi mai puţin cunoscut, ne lovim din nou de o serie de speculații care şi-au făcut loc chiar în mediul academic. Astfel, mai mulţi autori, printre care şi FDGR, au încercat a pune ghilimele cuvântului voluntar. S-a încercat sugerarea ideii că germani din România nu ar fi avut de ales şi că ar fi fost înrolaţi obligatoriu, contrar propriei voinţe, ca urmare a unei convenţii româno-germane care le impunea acest lucru. Prin urmare, Volksdeutschii români nu ar fi aderat voluntar la SS, ci împotriva voinţei lor.

Mareşalul Ion Antonescu a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a amâna înrolările etnicilor germani în SS şi pentru a asigura voluntariatul înrolărilor. Abia în 1943, după lungi tergiversări şi ezitări, se va semna un protocol în baza căruia etnicii germani să se poată înrola în armata germană doar în condiţii de voluntariat (cerere scrisă).

Dorinţa Germaniei de a recruta etnici germani din Europa de Est a întâmpinat de la bun început opoziţia României, care vedea această acţiune ca pe o ştirbire a propriei suveranităţi. În consecinţă, statul român a luat o serie de acţiuni pentru a îngreuna nedoritele înrolări.

Manfred von Killinger, ambasadorul celui de-al Treilea Reich la Bucureşti

Paradoxul

Astfel, de exemplu, în luna februarie 1941 se dispune ca cetăţenii români de naţionalitate germană să îşi efectueze serviciul militar în armata română. La 2 mai 1941, este dat un decret privitor la angajarea de sergenţi în armata română, care puteau fi de etnie românească sau germană. Chiar Andreas Schmidt este constrâns să facă un gest public, la începutul lunii februarie 1941. El cere public etnicilor germani să efectueze serviciul militar în armata română, anunţul apărând şi în ziarele germane, precum Bukarest Tagebland din 23 februarie 1941. Cu toate acestea, cazurile de fugă în Germania lui Hitler s-au înmulţit. Tineri germani fugeau atât organizaţi, cât şi pe cont propriu. Statul român a încercat a pune diverse piedici pentru a opri acest fenomen; totuşi, etnicii germani nu puteau fi trataţi ca simpli dezertori, deoarece urmau să lupte pentru aceeaşi cauză. Pe lângă fuga tinerilor care urmau să fie recrutaţi, a apărut şi fenomenul dezertării masive a etnicilor germani din armata română. Aceştia se alăturau trupelor SS motivând condiţiile mai bune oferite.

Dezertori sau patrioți germani?

Pierderile mari ale armatei germane din ultima parte a războiului şi în special capitularea armatei a VI-a la Stalingrad în data de 31 ianuarie 1943 necesitau noi recrutări pentru înlocuirea militarilor căzuţi. De la începutul lunii februarie, se cereau noi recrutări din Sud-Estul Europei, fiind vizate România şi Ungaria. Heinrich Himmler stabileşte un număr de 20.000-30.000 de etnici germani în cazul României şi de 30.000-50.000 în cazul Ungariei. Tot Heinrich Himmler stabilea vârsta noilor recruţi între 17 şi 50 de ani şi, la nevoie, chiar şi între 50-55 ani.

În acest timp, dezertările din armata română continuau: în cursul lunilor ianuarie-februarie, circa 10.000 de militari etnici germani din cadrul armatelor a III-a şi a IV-a au refuzat ordinele de retragere, adresându-se comandamentelor germane din Rusia pentru a fi preluaţi. Deoarece era probabil ca şi aceștia să fie declaraţi dezertori şi ceruţi de armata română, Berlinul îl însărcinează pe Von Killinger să încerce obţinerea unei amnistii. În faţa refuzului autorităţilor române, Von Killinger comunică printr-o telegramă, la 17 ianuarie 1943, lui Joachim von Ribbentrop, că mareşalul Ion Antonescu nu va acorda o nouă amnistie, iar rezolvarea chestiunii nu poate veni decât de la „cel mai înalt forum german“. Problema a fost prezentată lui Hitler, care decide că, „momentan, ca urmare a gravităţii situaţiei, retrimiterea acestor etnici germani în Armata română sau în România nu intră sub nicio formă în discuţie“, cerând ca „din partea română să nu se adopte niciun fel de măsuri ce ar putea avea efecte negative asupra etnicilor germani sau familiilor acestora, mai ales să nu se aplice legi punitive sau represive“. Pe baza acestei decizii categorice, OKW (Oberkommando der Wehrmacht) emite pe 26 februarie 1943 o dispoziţie prin care comunică guvernului român că „Führer-ul refuză înapoierea soldaților români“ care luptă în cadrul armatei germane. Motivaţia oferită guvernului român era că aceşti soldaţi continuă să lupte de partea Germaniei și, prin urmare, ei nu pot fi catalogaţi ca dezertori.

Un „consimţământ de principiu“

Subiectul a fost pus în discuţie şi la întâlnirea dintre Von Ribbentrop şi Ion Antonescu din 13 aprilie 1943, unde Ribbentrop i-a comunicat lui Antonescu că Hitler „ţine mult foarte mult ca în afară de recrutările ce sunt deja în curs, tinerii de origine germană care sunt de acum încorporaţi în armata română să fie predaţi“. Antonescu este nevoit în cele din urmă să îşi dea „consimţământul de principiu“, mai puţin în ceea ce priveşte acei etnici germani care nu şi-au exprimat voinţa de a fi înrolaţi în armata germană şi a ofiţerilor şi subofiţerilor. Întors în ţară, Antonescu dă o interpretare proprie celor stabilite în Germania şi impune o serie de restricţii, astfel că Von Ribbentrop cerea printr-o telegramă Ambasadei Germaniei la Bucureşti să îi reamintească lui Antonescu condiţiile convenite anterior. Restricţiile impuse de mareşal, precum şi interdicţia celor încorporaţi de a reveni în ţară îmbrăcaţi în uniforme sau interzicerea folosirii acestora pe teritoriul României şi obligativitatea de a se supune justiţiei româneşti aveau scopul de a prezerva interesul şi prestigiul statului.

Joachim von Ribbentrop l-a presat continuu pe Ion Antonescu cu pretenţiile lui Hitler privind încorporările etnicilor germani

GEG, călăuză către Viena

La 9 martie 1943 are loc o întâlnire la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, între Mihai Antonescu şi ambasadorul Von Killinger. În cadrul întâlnirii, ministrul Von Killinger îi înmânează lui Mihai Antonescu un memoriu întocmit pe baza instrucţiunilor primite de la Berlin; prin acest memoriu se cerea, în numele Führer-ului Adolf Hitler, ca statul român să permită înrolarea tinerilor din Grupul Etnic German în armata germană sau în SS. Mihai Antonescu comunică ambasadorului Von Killinger acceptul guvernului român, care se declara pregătit „să admită o oarecare toleranţă în plecarea“ etnicilor germani, precum şi „să nu îi considere dezertori pe perioada războiului, rămânând ca după aceea să se examineze pe care dintre ei îi mai primeşte ca cetăţeni români să se întoarcă şi care îşi vor pierde definitiv naţionalitatea, ca urmare a neefectuării serviciului militar în România şi înrolării într-o armată străină“. În aceeaşi zi, probabil după alte discuţii, Von Killinger îl anunţă pe Von Ribbentrop că mareşalul a decis să-i excludă de la încorporare pe sergenţi şi caporali, precum şi anumite categorii de „specialişti“ (precum telegrafişti, radiotelegrafişti, vânători de blindate, aruncători de flăcări, sanitari, brancardieri etc.).

Pe 21 aprilie 1943, GEG demonstrează din nou că ignoră statul român şi, deşi negocierile nu erau finalizate, organizează un nou transport spre Viena, de 720 de etnici germani. Această acţiune necugetată provoacă reacţia dură a autorităţilor române, Andrea Schmidt fiind la un pas să fie arestat.

Cerere tip de intrare sub steagul celui de-al Treilea Reich

Negocierile încep la 16 aprilie 1943 şi vor dura aproape o lună, cu mai multe intervenţii ale Berlinului făcute prin ambasadorul Von Killinger, în sensul anulării totale a restricțiilor şi a încorporării unui număr cât mai mare de gradaţi, inclusiv ofiţeri şi subofiţeri. Mareşalul Ion Antonescu a refuzat a face orice fel de concesii majore, acceptând doar ca fruntaşi şi câteva grade de specialişti să fie recrutați. Cea mai importantă concesie făcută de Antonescu a fost aceea conform căreia etnicii germani înrolaţi de la acel moment să îşi păstreze cetăţenia română.

La 12 mai 1943, este semnată, la Bucureşti, de către Manfred von Killinger, din partea Germaniei, şi de generalul Ilie Steflea, din partea română, convenţia prin care devenea oficială înrolarea etnicilor germani în armata germană.

Pe tot parcursul negocierilor, partea română a subliniat permanent că acestea se pot face doar voluntar; astfel, s-a ajuns la obligativitatea completării unei cereri tip din partea celor ce doreau să lupte sub steagul celui de-al Treilea Reich.

Înrolarea etnicilor germani din România în infamele unităţi ale SS-ului i-a adus pe aceştia şi în atenţia tribunalului internaţional de la Nürnberg. Acesta i-a menţionat ca fiind printre primii etnici germani care s-au înrolat în armata nazistă.

Istoria unei organizații naziste interzise (V)

Istoria unei organizații naziste interzise (IV)

Grupul Etnic German și proprietățile sale (III)

Grupul Etnic German și proprietățile sale (II)

Grupul Etnic German și proprietățile sale (I)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.