Volume pentru visat la lumea largă

“Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească (1750–1860)”

Mâine, la ora 19.00, sunteţi invitaţi la lansarea volumului Patimă şi desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească, 1750-1860 de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, apărut în colecţia Istorie a Editurii Jumanitas.

La eveniment vor participa, alături de autoare, istoricii Andrei Oişteanu şi Ovidiu Cristea, scriitoarea Ana Barton şi jurnalista Iuliana Alexa.

„Vă puteţi imagina astăzi, cumpărând un covrig de pe Podul Mogoşoaiei, cum mirosea pe la 1800? Boierii se opreau în dreptul simigeriilor şi cereau covrigi, îmbiaţi de mirosul de cocă proaspăt scoasă din cuptor. Mirosul de covrigi proaspăt scoşi din cuptor, bine tăvăliţi prin susan sau prin mac, se estompa spre prânz, când, de prin bucătării, veneau mirosuri de borşuri şi de fripturi sfârâind pe cărbunii încinşi, de ceapă spartă şi frecată cu sare, de brânză de burduf şi de măsline, de busuioc topit în unt.

Este ceea ce vă propun prin această carte, dorind să recompunem scene de viaţa cotidiană din jurul anului 1800, aşa cum le-am imaginat după lecturi multiple prin labirintul trecutului”, scrie Constanţa Vintilă-Ghiţulescu.

Cartea este o istorie a lucrurilor mărunte, relevată de lectura caleidoscopică a documentelor din arhivele secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Cititorul este îndemnat de autoare să intre într-un joc inedit: să-şi imagineze el însuşi trecutul.

Într-un stil în care precizia documentară se combină cu tonul voit sau nu glumeţ, agrementat de terminologia epocii cu parfumul ei de lume apusă, autoarea îl poartă pe cititor la masa bogatului, la masa călugărului, la masa soldatului, la masa bolnavului, la masa arestaţilor, dar şi la în chniile caselor boiereşti, alăturând felurilor de bucate diversele soiuri de vin – bisericesc, l norodului, crăiesc…

“Voioşia chefliului şi tristeţea băutorului de apă” sunt însoţite de vizite imaginare la sindrofii, zaiafeturi şi petreceri, la baluri, dar şi la teatru sau în lumea lecturillor obişnuite ale vremii. Şi n-aş omite fragmentele dedicate bunelor maniere în societate şi regulilor conversaţiilor politicoase, atât de necesare, chiar dacă în alţi parametri, şi în zilele noastre.

“Trebuie menţionat că regimul precarităţii este asociat cu multele posturi de peste an, când românii, creştini ortodocşi, urmează o dietă sărăcăcioasă şi severă. În postul mare al Paştelui, numit în documente Păresimi, nu se consumă nici măcar peşte sau untdelemn şi nu se bea vin. Pe lângă posturile din jurul marilor sărbători, creştinul ortodox urmează o alimentaţie de post şi în zilele de miercuri şi de vineri ale fiecărei săptămâni, uneori şi lunea. «Nici untdelemn în gură nu punea», îşi aminteşte Ion Ghica când face portretul marelui boier Teodor Văcărescu Furtună. (…)

Vă ofer portretul complet, pentru a observa integrarea postului într-un comportament firesc şi specific: „era om cu frica lui Dumnezeu, nu-i lipsea nici duminică, nici sărbătoare să nu meargă să asculte sfânta liturghie; se închina dimineaţa şi seara dinaintea icoanelor câte un ceas, făcând la metanii; postea vinerea şi miercurea, iar în ajunul Bobotezii, la Vinerea Mare, la Tăierea capului Sfântului Ioan, la Ziua Crucii, nu punea nici untdelemn în gură, şi nu strica nici unul din cele patru posturi de peste an.

Autorul Genealogiei Cantacuzinilor, banul Mihai Cantacuzino, oferă portretul marelui vornic de Târgovişte, Iordache Creţulescu, alt bărbat supus rânduielilor pravoslavnicei credinţe: «iubitor de biserică: vara, iarna, ploaie, zăpadă, ger, el trebuia să meargă la biserică de la ortros [artos], în toate zilele».

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este doctor în istorie şi civilizaţie la École des Hautes Études en Sciences Sociales, din Paris, cercetător la Institutul de Istorie Nicolae Iorga. Profesor asociat la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti.

Este autoarea unor volume de valoare recunoscută: În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea (Humanitas, 2004), distins cu Premiul de debut Prometeus al revistei România Literară (2004), Premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române, Premiul Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă şi Artă a Academiei Române (2005), Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (2005); Focul amorului: despre dragoste şi sexualitate în societatea românească (1750-1830), tradusă în limba germană; Evgheniţii.

Este, de asemenea, coordonator al unor cărţi de specialitate, publicate în ţară şi în străinătate.

“Chipuri ascunse”, singurul roman al lui Salvador Dali

Astăzi, la ora 19.00, Librăria Humanitas de la Cişmigiu este gazda unei seri dedicate lui Salvador Dalí, prilejuită de apariţia singurului său roman, Chipuri ascunse, în colecţia „Raftul Denisei“ şi de publicarea unei noi ediţii a celebrului său volum de memorialistică Jurnalul unui geniu.

La eveniment participă criticii literari Tania Radu şi Andreea Răsuceanu, criticul de artă Pavel Şuşară şi psihiatrul Vlad Stroescu.

Salvador Dali a contrariat multă lume. Prin pictură, interviuri, aforisme şi comportament. Mulţi dintre cei care-i detestau tablourile, desenele, bijuteriile şi obiectele suprarealiste l-au sfătuit pe Dali să abordeze literatura. Poate că pictorul nu i-ar fi ascultat, dacă printre ei nu s-ar fi numărat un admirator ilustru, poetul spaniol Federico Garcia Lorca, care a intuit că Dali avea potenţial de scriitor. Mai precis, că lumea aştepta de la el ceva numit „romanul pur“. Chipuri ascunse este rezultatul unei perioade de singurătate de patru luni, în munţii din New Hampshire, aproape de graniţa canadiană, pe care Dali şi-a impus-o şi unde a scris acest roman.

Rezultatul este o carte cu destule irizări stendhaliene, care îl face pe Salvador Dali să declare: „Un adevărat roman de atmosferă, de introspecţie, de revoluţie şi de arhitecturalizare a pasiunilor trebuie să fie (aşa cum a fost întotdeauna) exact contrariul unui Mickey Mouse de cinci minute sau al senzaţiei de vertij a unui salt cu paraşuta“.

Debutând ca o saga a intrigilor şi aventurilor amoroase ale unui grup de aristocraţi excentrici, romanul îşi are centrul emoţional în pasiunea sublimată a contelui de Grandsailles pentru Solange de Cléda. Obsesiile daliniene, fulguraţiile sale şi atracţia pentru ocultism se regăsesc în această carte fascinantă.

Este o călătorie livrescă printr-o lume în care privirea cititorului întâlneşte, dincolo de trăsăturile personajelor, chipurile ascunse ale marilor opere ale literaturii franceze, de la Principesa de Clèves la Cânturile lui Maldoror.

Romanul este dedicat Galei, “care mi-a stat neîncetat alături în timp ce-l scriam, care a fost zâna bună a echilibrului meu, a alungat salamandrele îndoielilor mele şi i-a întărit pe leii certitudinilor mele…

Galei, care, prin nobleţea ei sufletească, m-a inspirat şi mi-a servit drept oglindă, reflectând geometriile cele mai pure ale esteticii emoţiilor, care mi-a îndrumat munca”.

În prefaţa volumului, Salvador Dali afirmă:

“Paginile romanului meu nu constituie decât o parte din ultimul meu vis. Inspiraţia sau puterea sunt ceva ce se capătă prin violenţă şi prin trudă ingrată şi îndârjită de fiecare zi.

De ce am scris acest roman?

În primul rând, pentru că îmi găsesc timp de a face ce vreau şi pentru că voiam să scriu acest roman.

În al doilea rând, pentru că istoria contemporană oferă un eşafodaj excepţional pentru un roman privind evoluţia şi conflictele marilor pasiuni umane şi pentru că istoria războiului, şi în mod special istoria sfâşietoarei perioade de după război, trebuia fatalmente să fie scrisă.

În al treilea rând, pentru că dacă nu aş fi scris-o eu, ar fi făcut-o altcineva în locul meu şi ar fi făcut-o prost.

În al patrulea rând, pentru că este mai interesant, în loc de a «copia istoria», să o anticipăm şi să o lăsăm să imite cât poate ea mai bine ceea ce noi am născocit… Pentru că am trăit zi după zi în intimitatea protagoniştilor dramei epocii de dinainte de război în Europa; i-am urmat în drama emigrării în America şi mi-a fost aşadar uşor să mi-o imaginez pe aceea a întoarcerii lor… Pentru că, din secolul al XVIII-lea începând, trilogia pasională inaugurată de divinul marchiz de Sade a rămas incompletă: sadism, masochism…

Trebuia inventat al treilea termen al problemei, acela de sinteză şi de sublimare: cledalismul, după numele eroinei romanului meu, Solange de Cléda. Putem defini sadismul ca fiind plăcerea procurată de suferinţa provocată obiectului; masochismul, ca fiind plăcerea procurată de suferinţa la care obiectul vă supune. Cledalismul înseamnă plăcerea şi suferinţa sublimate într-o identificare transcendentă cu obiectul. Solange de Cléda reface adevărata pasiune normală: o Sfântă Tereza profană; Epicur şi Platon arzând la aceeaşi flacără a unui misticism feminin etern. Oamenii sunt astăzi afectaţi de mania vitezei, care nu este decât mirajul fugar şi iute risipit al «racursiului umoristic». Am vrut să reacţionez împotriva acestui lucru scriind un «adevărat roman», lung şi plicticos”.

Scris în 1943, romanul lui Salvador Dali a apărut pentru prima dată în Statele Unit

„Cartea lui Dalí este atât de inventivă vizual, atât de inteligentă, atât de încărcată cu o energie aproape dickensiană, încât nu poţi să nu înţelegi trufia cu care se proclama autorul-geniu”, scrie George Melly în The Observer.

“Transatlantic”, istorii încrucişate în timp şi spaţiu

“Ultima capodoperă a unui scriitor talentat, care îţi taie răsuflarea… Transatlantic este cel mai pătrunzător roman de până acum al lui Colum McCann”, scria The Oprah Magazine.

McCann se relevă drept unul dintre cei mai aclamaţi scriitori ai generaţiei sale, prin acest roman “ca un zbor planat deasupra continentelor, care saltă pe deasupra secolelor şi uneşte cu iscusinţă un grupde personaje atât reale, cât şi imaginare”.

Cartea înseamnă în primul rând poveştile, uimitoare prin forţa lor evocatoare, ale unor oameni.

Începând cu tensiunea primul zbor aviatic transatlantic fără escală, al piloţilor Alcock et Brown, în 1919, care a legat Statele Unite de Irlanda, locul de aterizare, cartea se întoarce în timp, trasând figura lui Frederick Douglass, un fost sclav devenit militant al aboliţionismului în secolul al XIX-lea.

Cele două paliere au fiecare un stil, un ritm şi o poetică proprii. Urmează a treia istorie, cea a senatorului american George Mitchell, principalul artizan al procesului de pace din Irlanda la sfârşitul anilor ’90.

Cele trei epoci se împletesc, personajele revin prin legături de rudenie, de prietenie sau prin amintiri dintr-un timp în altul, dintr-o zonă geografică în cealaltă. Ţesătura complexă, excelent susţinută a tramei romanului, se bazează în principal de personaje feminine, aparţinând toate unei linii genealogice ce se întinde între secolele XIX-XXI.

Atmosfera dantescă a condiţiilor zborului cu avionul de la începutul secolului al XX-lea stă alături de turneul triumfal al lui Frederick Douglass la Dublin, în secolul anterior, şi de conflictul anglo-irlandez, urmărind existenţa a patru generaţii ale căror destine se joacă şi ele între Statele Unite şi Irlanda, începând cu întemeietoarea familiei, emoţionanta servitoare Lily, gonită din Dublin de marea foamete din secolul al XIX-lea. 4 generaţii de femei, pentu că, aşa cum susţine atorul, “Femeile au contribuit la evoluţiile istorice şi această carte este o modalitate de a o recunoaşte”

“De două ori la bordul unui vas, o dată cu avionul. Călătoriseră împreună. Prima dată, ca s-o vadă pe mama ei, la hotelul Cochrane. Un vânt puternic bătea peste Atlantic. Stătuseră pe punte, înveliţi în pături. Lottie se rezemase de balustradă, cu Ambrose în spatele ei. Nu îi păsase niciodată că era mai înaltă cu un cap decât el. Uneori se temea că Ambrose ar fi putut nutri o părere de rău ascunsă de fiecare dată când îşi rezema capul de umărul ei, că erau blocaţi într-o interdependenţă care, cândva, putea degenera în amărăciune. Coborâseră la Boston şi pe urmă luaseră trenul de-a lungul coastei de est. (…) Cea de a doua vizită fusese în 1934, la două luni după decesul mamei sale, ca să rezolve moştenirea. Lottie nu se simţise în stare să arunce cutiile cu hârtiile lui Emily. (…) Când se întorsese la Belfast, îşi adusese cu ea negativele, privindu-l pe Alcock cum răsare din baia de substanţe chimice. Îi plăcea să-l vadă cum se ridică din întuneric”.

O istorie a exilului, a dezrădăcinării, a depăşirii propriei condiţii, dar şi al legăturii profunde între cele două ţări, explicate într-o singură frază: “Suntem legaţi încă din mitologia irlandeză ancestrală. Am avut întotdeauna această aspiraţie către vest şi o vom avea întotdeauna, fără îndoială, încă milioane de ani”.

Dar şi o poveste a revenirii, a speranţelor şi a dramelor personale într-o lume în care problemele politice şi de identitate se pun cu acuitate.

Marele merit al cărţii constă în forţa compunerii personajelor, a jocului continuu între forţă şi fragilitate care le caracterizează, a succesiunii de întâmplări dramatice şi fericite care le jalonează vieţile. Personaje care îşi transmit unele altora, în timp şi spaţiu, o continuitate de sentimente şi de umanitate, cu atât mai sesizantă, cu cât cititorul este supus de-a lungul lecturii unor continui călătorii în epoci, în locuri şi în construcţii mentale aparent îndepărtate unele de altele.

“Una dintre cele mai mari reuşite ale romanului Transatlantic este modul în care – citindu-l – simţi istoria: pe cât de trecătoare, pe atât de intimă şi cât se poate de intensă. Aceasta este calitatea aproape supranaturală pe care McCann o descoperă la nesfârşit în ceea ce priveşe miraculosul: faptul că este inseparabil de ceea ce trăim zi de zi”, scria The Boston Globe.

Colum McCann, irlandezul stabilit la New York, multiplică punţile de legătură între cele două spaţii geografice, plasându-şi personajele şi întâmpările în istoria mare şi în micile poveşti cotidiene, eroice sau tragice, în ambele trecutul şi prezentul devenind indisociabile. În plus, cartea pasionează prin interesul autorului pentru mersul lumii, pentru zborul timpului care fuge şi al vieţii care continuă să pulseze “pe deasupra mormintelor”.

Autorul trăieşte de peste 25 de ani la New York şi se defineşte pe însuşi, cu umor, ca un transatlantic: “Locuiesc la New York, m-am născut şi am crescut în Irlanda, deci sunt un om care aparţine a două culturi, a două ţări, am mâinile în două buzunare diferite. Iubesc această noţiune de identitate uşor fluctuantă, instabilă. Sunt mai mult un irlandez newyorkez decât un irlandez american”.

“mai de ieri, mai de departe… amintiri de călătorie”

După Gustul, mirosul şi amintirea, o carte în care nostalgia amintirilor propriei vieţi se împletea surprinzător cu umorul, în care emoţia şi autopersiflarea reuşeau să rămână într-un echilibru perfect, Anamaria Smigelschi a revenit relativ recent cu un al doilea volum, mai de ieri, mai de departe…

O carte aparent de călătorii, călătorii reale, ne grăbim să spunem. Aparent, pentru că, dacă Anamaria Smigelschi ar putea avea înclinaţie către reportaj, prin prospeţimeaşi acuitatea observaţiei, prin vioiciunea descrierilor, dublată şi de această dată de umor şi de autoironie, relatările ei sunt mai mult decât atât.

Autoarea este artist vizual, cu o solidă informaţie în domeniul istoriei artei, o informaţie apropriată, care îi colorează uşor livresc atât percepţia, cât şi discursul. Combinaţia este cu atât mai incitantă, cu cât pitorescul unor locuri este dublat de reflecţia asupra istoriei lor sau asupra propriei poveşti dintr-o călătorie anterioară, sedimentată în memoria intelectuală şi afectivă a scriitoarei.

Din India până-n Mexic şi din Suedia până-n Egipt, Anamaria Smigelschi îşi poartă cititorul într-o călătorie prin oraşe superbe sau umai pitoreşti, prin bazaruri sau locuri de cult, prin muzee sau catedrale, printre animalele sfinte, dar neliniştitoare oricum pentru un european, din India, sau pe drumurile întortocheate ale istoriei şi imaginaţiei ce leagă vechiul Luxor de actuala Tebă.

Afirmând că se poate mândri cu “o discretă carieră de globtrotter”, Anamaria Smigelschi oferă totodată şi cheia tonului unic al relatărilor sale de călătorie:

“Dar, mai ales, mă pot lăuda că din fiecare expediţie am rămas cu ceva unic, numai al meu, o întâmplare, o întâlnire, o străfulgerare, ceva ce numai mie mi se poate întâmpla (după convingerea unora şi altora) peste tot ce se vede în mod obişnuit: muzee, privelişti, monumente, restaurante…

Am adunate şi mici dovezi concrete ale călătoriilor – animăluţe, zeişori, totemaşe stau roată pe televizor, în bună înţelegere cu toate celelalte făpturi pe care mi le-a făcut Alin. Fiecare are un nume şi fiecare o sarcină precisă: vaca Vacrova se ocupă de bunăstarea din casă, e responsabilă cu sutele, viţelul Halic e pentru mărunţiş, Manolică păzeşte de şoareci, Wudi Han de cutremure, Bronx este cu inspiraţia artistică… Cei mici, veniţi de prin alte ţări, Wudhu-u-Aala, Tescalipoca, Hatshepsut, Kadeş, Budică şi Budelu, Clio-Pi-Cli, Hatic, Sakuntala şi Kalidasa, Nectanebo, Cali Ngu… poartă numele locurilor de pe unde au apărut.

Sunt un om foarte Bogat!”

În această capacitate de trăire concomitentă pe două planuri, unul al minţii, celălalt al inocenţei artistului şi al mirării lui în faţa lumii, stă “savoarea” volumului Aneimaria Smigelschi. Capacitatea lui de a te împiedica să-l laşi din mână de la prima la ultima filă.

“Zeiţa Ganga, din nemărginita-i graţie, a turnat apă în capul zeului. Apa s-a scurs printre şuviţele-i răsucite, răcorindu-l. De atunci, indienii cred că baia purificatoare în undele râului îi va izbăvi de chinul reîncarnărilor şi drumul lor către Nirvana va fi lin. La Varanasi, oraşul sfânt al Indiei, pe seară, 25 de adulţi şi un tinerel peltic şi deosebit de obraznic ne-am cocoţat, doi câte doi, în 13 ricşe deşelate şi am pornit într-o goană incredibilă spre Gange. Pe străzi înguste şi aglomerate ne-am luptat cu alte sute de ricşe, motociclete, taxiuri bombate ca nişte gândaci cu spinarea galbenă din muşama, claxonând în delir, printre mii de indieni tuciurii, negustori ambulanţi sau stabili, agitaţi în faţa dughenelor mizerabile cu mărfuri heteroclite, atârnate sub firmele pestriţe, pe un caldarâm plin de hârtoape şi cu movile de gunoaie la intersecţii. Am coborât pe treptele cheiului cu o spaimă nebună să nu ne pierdem unii de alţii în mulţimea colorată, noroc de un domn general din grup cu un cap mai înalt decât toţi ceilalţi.

Am primit bucheţele de flori cu lumânărică de la splendide făpturi înfăşurate în sariuri strălucitoare şi le-am plătit cu sume variind între 20 şi 200 de rupii, în funcţie de rezistenţa noastră la lumina ochilor lunecoşi.

Cu o dorinţă în gând ce avea să se împlinească, le-am dat drumul pe apa deja plină de luminiţe plutind printre sutele de bărci cu pelerini şi turişti. O puzderie de copii se înghesuiau să ne arate o treaptă primejdioasă sau o groapă, după care îşi pretindeau recompensa”.

Ceea ce face din cartea Aneimaria Smigelschi o lectură pasionantă este firescul cu care autoarea navighează între consideraţiile istorice şi artistice, între consideraţiile cu coloratură politică uneori, mai ales cu referire la România, şi bucătăriile exotice, cu savori şi arome ce pot trezi uneori celor mai conservatori neîncrederea, dar pe care ea le gustă, le combină, încercând parcă să interiorizeze întreaga dimensiune a locurilor prin care trece, să le vadă, să le guste, să le pipăie….

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Victoria Anghelescu 1046 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.