Vremea carnavalului

A sosit vremea ca lumea civilizată să-şi celebreze marile carnavaluri (la Veneţia, Rio, Köln etc.), motiv pentru care se cuvine să ne aducem aminte că luna februarie – al cărei nume vine de la februa, fâşiile de piele de capră cu care erau bătute femeile romane, din raţiuni de fertilizare – era una thanatică prin excelenţă, fiind luna sfârşitului de ciclu, când anul vechi „moare“, se destramă, pentru a-i lăsa loc anului nou, care începe la 1 martie.

Vom detalia în următorul nostru text câteva dintre sărbătorile străvechi ale lunii februarie, simţindu-ne obligaţi să furnizăm în prealabil câteva aspecte de contextualizare, fiindcă, în ultimă instanţă, orice cititor se poate întreba cum de am ajuns noi să marcăm începutul anului în ianuarie, adică în toiul iernii, în vreme ce popoarele din vechime considerau că iarna este o perioadă în care ciclul vegetal intră în „moarte“, renaşterea producându-se abia în martie, primăvara, atunci când Soarele prindea suficiente puteri pentru a le oferi seminţelor energia de care acestea aveau nevoie pentru a străpunge brazda.

Etimologia cuvântului calendar ne trimite înapoi în timp, înspre calendarul lunar roman, calculat în funcţie de apariţia Lunii noi. Un preot (pontifex) însărcinat cu observarea cerului anunţa solemn (călare) apariţia pe cer a Lunii noi şi, odată cu ea, începutul unei noi luni, care în calendarul roman erau în număr de zece, adăugându-li-se ulterior – în anul 713 î.e.n., după unele surse – ianuarie şi februarie (anul nou începea la 1 martie). Calendele desemnau, aşadar, prima zi a fiecărei luni, când se proclama (călare) apariţia secerei lunare pe cer. Tot în funcţie de evoluţia Lunii, romanii marcau Nonele (Nonus), a noua zi a ciclului sau momentul în care Luna atingea primul pătrar, şi Idele, a 15-a zi a fiecărei luni, etimologia cuvântului derivând, după toate probabilităţile, din divide, momentul de cumpănă care marca cele două faze principale ale ciclului lunar: apogeul Lunii pline şi faza descensională a ei, în drumul către al doilea pătrar.
Anul lunar, compus din luni „pline“ (de 30 de zile) şi luni „incomplete“ (de 29), prezenta dezavantajul rămânerii în urmă, prin nesincronizare, cu anul solar, fiecare lună trebuind să înceapă, în anul proxim, cu 11 zile mai târziu, motiv pentru care se simţea nevoia intercalării unei luni excedentare (Mercedinus; Intercalaris), după luna februarie, de 23 de zile, ceea ce nu făcea decât să sporească confuzia, reglementată în cele din urmă de Iulius Ceasar, în anul 45 î.e.n, prin standardizarea calendarului iulian solar de 365 de zile şi şase ore (ceea ce ducea la necesitatea unui an bisect, de 366 de zile, la fiecare patru ani), toate lunile având 30 sau 31 de zile, cu excepţia lunii februarie. Sfătuit de astronomul Sosigenes, Caesar a eliminat luna Intercalaris (de după februarie), stabilind un an care depăşea de fiecare dată cu 11 minute ciclul solar, ceea ce nu părea să-i fi deranjat prea mult pe antici, făcându-şi simţită prezenţa doar pe termen lung, prin deplasarea calendaristică a Paştelui în era creştină, ceea ce va duce la reforma gregoriană din anul 1582.

Lunile în plus
Calculând iniţial anul într-un ciclu de zece luni, din martie până în decembrie, romanii vor adăuga două luni – ianuarie şi februarie – pentru a pune în acord anul lunar cu cel solar. Câteva nume rămân însă interesante: luna a cincea (Quintilis) va deveni, în cinstea lui Iulius Ceasar, Iulius, pentru ca mai târziu luna a şasea (Sextilis) să fie rebotezată Augustus, în cinstea împăratului Octavianus Augustus. Ianuarie poartă numele zeului cu două feţe, Janus, supoziţiile legate de februarie fiind cele mai incitante, susţinute şi de către Plutarh. Februarie, care urma să încheie anul vechi, pentru ca anul nou să înceapă la 1 martie, era concepută drept luna destrucţiei ritualice a anului vechi, numele venind – spune Plutarh – din februare (a purifica), februa fiind, totodată, pieile de capră cu care se băteau femeile de către preot, pentru a deveni fertile.
Februarie era luna cea mai interesantă a calendarului ritualic roman, nu numai fiindcă în această lună se celebrau Lupercaliile, ci mai ales fiindcă era luna cea mai încărcată cu conotaţii thanatice. După credinţele vechi, februarie era luna în care armonia cosmică şi socială veche se destrăma, lumea trecând prin haos, pentru a se reenergetiza (cu alte cuvinte: pentru a renaşte). Aşa se face că semnificaţia ritualică definitorie a lunilor februarie şi martie era contrastantă, excesului thanatic al lunii februarie corespunzându-i, în martie, o serie de sărbători care celebrau maternitatea, naşterea, facultăţile de proceere în general.

Chefuri de făurar
În februarie erau serbate Lupercalia (17.02), Quirinalia (17.02), Feralia (sărbătoarea celor decedaţi: 21.02), Terminalia (sărbătoarea pietrelor de hotar, asemănătoare acelor faimoase hermaia, grămezile de pietre dedicate lui Hermes, pe care grecii le ridicau la insersecţii: 23.02), sau Equirria psihopompă (27.02), toate fiind rituri funerare sau cu sens de sfârşit de ciclu cosmic, unele având un corespondent în martie, când se celebrau cu precădere naşteri, aşa cum se întâmpla cu Liberia (17.03), sărbătoarea belşugului de copii.
Carnavalul – sărbătorit în lumea occidentală în februarie – reprezintă o reminiscenţă modernă a modului în care romanii concepeau anul, care debuta la 1 martie, dar nu e singura. O întrebare de psihologie colectivă se impune aici, ea fiind chiar de neevitat, fiindcă răspunsul la ea ne va duce direct la carnaval. Februarie fiind luna în care sărbătorile thanatice se succedau una după cealaltă, n-ar fi fost normal ca şi oamenii să se împărtăşească din această anxietate cosmică şi să travereseze luna într-un climat depresiv, demoralizant? N-ar fi trebuit ca luna februarie să devină cea mai tristă, cea mai cernită perioadă a anului?
În mod logic, aşa ar fi trebuit să se întâmple, dacă n-ar fi intervenit exorcizarea fricii de moarte, realizată prin ritualizare. Pentru a înţelege mai bine, să ne întoarcem la spaimele noastre de fiecare zi, uneori exacerbate. Ne e frică de Diavol, ducem mâna la gură sau ne facem cruce atunci când îl invocăm, dar dacă îl numim în derâdere Michiduţă, Nichipercea, Nefârtate şi-l prezentăm într-o lumină caricaturală, comică, parcă ne vine sufletul la loc şi frica ni se mai dispersează.

Râsul de frică
Aşa se întâmpla în vechime cu moartea: oamenii piereau de spaimă atunci când se gândeau la ea, dar riturile de histrionizare îi ajutau să-şi mai domolească frica, reuşind să şi râdă de „Doamna în Negru“ şi de coasa boantă cu care vine la „seceriş“. Exorcizarea fricii de moarte prin histrionizare domina sărbătorile lunii februarie la romani, nouă rămânându-ne de pe urma ei veselul cortegiu de schelete umblătoare şi de măşti morturare, dintre cele mai groteşti sau vesele, pe care-l vedem la carnaval. Ne e frică de ele? Aproape deloc; mai că ne vine să ne îmbrăcăm şi noi la fel, pentru a nu face notă discordantă, intrând în „peisaj“.
Despre aceste schelete şi despre alte măşti, data viitoare…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.