Trebuie să recunoaştem un fapt: scandalurile cu tentă de război fratricid, răfuielile dintre facţiuni ale PSD, îndelung mediatizate, purtate cu poalele ridicate în cap şi cu tot izul de mahala fanariotă, au şi partea lor bună – ne arată cine sînt/au fost aspiranţii la dregătoriile publice la nivel înalt în statul român, care le este profilul moral şi de integritate, caracterul, nivelul de credibilitate, precum şi cîtă demagogie a încăput în intenţiile declarative pentru binele general, cu care şi-au început mandatele, în contrast izbitor cu slabele lor performanţe ulterioare.
Concluzia fiind, aproape fără excepţii, dezamăgitoare, mă tot întreb ce-i mînă în luptă pe politicieni, ce-i motivează, ce-i animă atît de tare, de perseverent, în efortul şi ambiţia de a accede la funcţia, de pildă, de prim-ministru, într-o ţară ca a noastră cu o mare rată a sărăciei extreme, cu copii care se culcă şi se trezesc nemîncaţi, cu o infrastructură precară de început de secol XX, ori cu spitale în care afecţiunile cele mai banale sfîrşesc prin a îngroşa mortalitatea. Cum să vrei morţiş scaunul de prim-ministru în care să te simţi şi împlinit şi confortabil într-o ţară ca a noastră în care, de la ghişee, de la funcţionari publici şi portari de instituţii, pînă la înalţi demnitari, cetăţeanul simplu e batjocorit şi umilit, o ţară în care dreptatea umblă cu capul spart pe toate drumurile şi-n toate instanţele, într-o ţară cu servicii secrete care nu mai fac nici un secret din imixtiunea făţişă în viaţa cetăţii şi-n ordinea de drept, clamată, dar călcată în picioare?
Ce mîndrie tîmpă şi inutilă trebuie să simtă cineva şi ce orgolii mărunte pot sta la baza satisfacţiei de-a ocupa o asemenea funcţie, exercitată într-o ţară neîmpăcată nici măcar cu ea însăşi şi cu istoria ei, gata, gata să-şi scoată la mezat suveranitatea, pîrghiile guvernării şi tot interesul naţional, nebulos în opţiuni, configurat doar în vorbe frumoase!?
În mod normal, după o logică de bun-simţ, răspunsul ar fi că bătălia pe scaune ministeriale se poartă pentru ca ocupanţii lor să schimbe lucruri şi stări de fapt, mentalităţi şi reflexe, lumea, de s-ar putea, în scopul propăşirii naţiei şi-a cetăţenilor ei.
Cînd acolo, văzînd într-o nouă lumină şi tot mai pregnant faptele din ultimele zile ale unui om de paie, predat cu arme şi bagaje sistemului, dar şi deprinderii de-a nu se lăsa dus din preajma bucatelor, pe numele său Victor Ponta, înţelegem că răspunsul trebuie căutat (şi) în lipsa tăriei de caracter a titularilor de posturi guvernamentale, atunci cînd slăbiciunile omeneşti fac loc tentaţiei căpătuielii, cu orice chip, acum ori niciodată. Între Ponta, cel din spaţiul public, aflat prea mult timp sub lumina reflectoarelor şi Ponta, cel din întîlnirile de taină, secrete, de la masa trocului şi negocierii cu oameni ai sistemului de forţă, este o prăpastie uriaşă în care încape toată scîrba noastră de cetăţeni înşelaţi în aşteptări şi speranţă.
Una era clamarea intenţiilor generoase şi a principiilor de guvernare expuse la tv şi alta instaurarea unei guvernări paralele, subterane, acolo unde Ponta devenea partenerul unor afacerişti oneroşi, de mucava, încurajaţi să căpuşeze firmele statului şi să sifoneze banii publici în aşteptarea parandărătului, a iahturilor care să-l ducă în vacanţe exotice şi-a huzurului.
Una erau europenismul de paradă şi ataşamentul pentru valorile comunitare, trucat, şi alta simpatiile nedisimulate, admiraţia pentru autoritarismul, dictatura lui Erdogan.
Una erau arţagul şi anatemizarea lui Iohannis de-acum nici doi ani şi alta este, azi, limba moale, catifelată, cu care îi dă de-nţeles că l-ar putea sluji.
Aventurier de factură guevaristă, gata să facă prozeliţi de felul lui Grindeanu, Victor Ponta are toate premizele să sfîrşească politic înainte de termen, nu în jungla boliviană, ci în ambuscada propriilor anomii, a jocurilor la mai multe capete, a greşelilor de tactică şi strategie politică, a lipsei de curaj şi bărbăţie venind din caracterul său duplicitar, lăsîndu-ne uimiţi, contrariaţi şi pe buze cu constatarea amară: ”Uite, cine murea de grija noastră, uite, cine ne-a vrut binele etc etc.!”.
După ”ţeapa” Victor Ponta, în tandem cu eşecul Grindeanu, este greu să te hazardezi în creionarea portretului-robot al viitorului prim-ministru, deşi în subconştientul colectiv cred că, deja, l-am imaginat şi schiţat cu toţii, poate chiar într-o manieră asemănătoare cu aceasta:
– un prim-ministru dedicat obiectivelor, onest pînă la ultima fibră a fiinţei sale, fără pată şi trecut discutabil care să ia, ori măcar să-l folosească ca simbol de modestie, exemplul lui Maniu, cel care, ardelean fiind, pe vremea cît a fost prim-ministru, a stat cu chirie, în gazdă, la Bucureşti.
– un prim-ministru empatic, care să nu aibă somn, linişte, împăcare, pînă a nu vedea în statistici reale, nemăsluite, cît mai puţine, sau deloc, guri şi stomacuri flămînde, ori bătrîni umiliţi, nu doar de nevoi şi suferinţă, dar şi de aripa de-a dreptul fascistă a societăţii civile.
– un prim-ministru căruia să-i tresară inima în piept de revoltă în faţa oricărei şi cît de mici nedreptăţi, a oricărei încălcări sau îngrădiri a libertăţilor individuale.
– un prim-ministru care să încurajeze şi favorizeze mediul de afaceri românesc, chiar de-ar fi să intre în coliziune cu interesele capitalului străin.
– un prim-ministru care să stabilească pentru titularii portofoliilor guvernamentale criterii clare de performanţă şi calendare precise pentru rezolvarea problemelor curente.
– un prim-ministru care să dea pe mîna organelor orice tentativă de mituire, orice încercare de imixtiune a lumii afacerilor în agenda şi intenţiile guvernamentale, altele decît cele instituţionale, iar atunci cînd se va simţi şantajat şi ameninţat să le denunţe public, în timp real, nu după ani de defulare a frustrărilor.
– un prim-ministru care să nu aibă curiozităţi, contacte şi aşteptări de la serviciile secrete, altele decît cele care fac obiectul informărilor cu caracter strict instituţional.
– un prim-ministru care să dea socoteală de actul guvernării, nu neapărat în faţa activului de partid, ci în faţa ţării şi-a cetăţenilor ei, pe postul naţional de televiziune, la o oră de maximă audienţă şi în răstimpuri nu mai mari de 30 de zile… E mult? E puţin? E utopic?
Dacă PSD şi Alianţa parlamentară au în rîndurile lor un astfel de om, luni, 26 iunie 2017, la Cotroceni, au ocazia să ni-l arate şi nouă şi preşedintelui. Pentru a ne convinge că persoana nu este, cumva, doar o hologramă, pentru a ne încredinţa că acel om politic chiar s-a născut, că există aievea în carne şi oase şi că, poate spre surprinderea tuturor, este contemporanul nostru!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.