O ştiu pe jurnalista americană ANNE APPLEBAUM ( n. 25 iulie 1964) din „paginile” site-ului Slate. fr şi din „The Washington Post”, unde este editorialistă. Ea a primit prestigiosul Premiu Pulitzer în 2004 pentru nonficţiune, adică Oscarul când este vorba de presă. Distincţia privea volumul „Gulag:A History of The Soviet Camps”. Un alt volum semnat de ea, „Between East and West”, a primit Premiul Adolph Bentick. Scrie frecvent despre comunism şi socitatea civilă din Europa de Est, URSS şi Rusia. Un amănunt foarte interesant : din 1987 este căsătorită cu Radoslaw Sikorski, care pe atunci trăia în exil, iar ulterior, după căderea comunismului, a devenit ministru de Externe al Poloniei; din 2014 este preşedinte al Dietei, Camera inferioară a Parlamentului polonez. De-a lungul vremii, i-am parcurs cele mai multe dintre articolele reluate de Slate.fr., iar eseul de mai jos este unul dintre cele mai remarcabile pe care le-am citit în ultima vreme şi pe care îl supun atenţiei cititorilor noştri, chiar dacă titlul lui poate părea catastrofic. Avem, mai jos, o meditaţie tulburătoare despre lumea de azi, problemele sale foarte complexe şi, deopotrivă, despre şansele de ei salvare prin luciditatea, raţiunea şi dăruirea liderilor săi şi, mai presus de orice, a alegătorilor, indiferent unde, când şi cum votează. ( Dumitru Constantin)
„Sunt sigură că, în anii 1950, mulţi se temeau de moartea în faşă a Alianţei Atlantice, când instituţiile ei erau tinere încă şi şovăielnice. Fără îndoilă că, în anii 1970, în vremea Brigăzilor Roşii ( gruparea teroristă italiană, care, între altele, l-a răpit şi ucis pe fostul premier Aldo Moro, unul dintre cei mai străluciţi politicieni din „Cizmă” – n. DC) şi a Vietnamului ( autoarea se referă la războiul din Vietnam, care, la ora aceea, atinsese apogeul, în SUA înregistrându-se o amplă campanie împotriva angajamentului american în acest conflict – n. DC), existau mai multe motive de teamă referitoare la supravieţuirea Vestului. Dar, în viaţa mea de adultă, nu am cunoscut niciodată un moment mai dramatic decât cel pe care-l trăim azi. Un timp în care nu suntem la mai mult de două sau trei proaste alegeri de sfârşitul NATO, de cel al Uniunii Europene şi poate chiar înainte de sfârşitul ordinii mondiale, aşa cum o cunoaştem.
În Statele Unite este cu adevărat posibil ca Partidul Republican să facă din Donald Trump candidatul său la alegerile prezidenţiale. Este, deci, cu adevărat posibil ca noi să avem un preşedinte Trump. Campania lui Hillary Clinton ar putea perfect să facă implozie, din mai multe motive prea evidente pentru a le mai enumera aici. Alegerile sunt fenomene stranii, iar alegătorii versatili.Cu alte cuvinte, în ianuarie viitor am putea avea la Casa Albă un om căruia nu-i pasă de fel de ceea ce preşedinţii Obama, Bush, Clinton, Reagan – şi, de asemenea, Johnson, Nixon şi Truman – înţelegeau, toţi, prin „valorile noastre comune”.
Trump apără tortura, deportările în masă, discriminările religioase. El se laudă că nu are mare lucru de făcut ca Ucraina să ajungă sau nu în NATO; Alianţa şi garanţiile sale de securitate îl interesează prea puţin. Despre Europa el scrie:„conflictele lor nu merită vieţile americanilor. Retragerea din Europa ne-ar fi permis să economisim milioane de dolari anual”. Între dictatori şi democraţi, el preferă compania dictatorilor.„Este posibil să se facă afaceri cu aceşti oameni”, a spus el despre Rusia.„M-aş înţelege bine cu Putin”.
Nu numai că Trump nu este interesat de alianţele Americii, dar va fi şi incapabil să le întreţină. În practică, a veghea la menţinerea uniunilor militare şi economice nu este în firea unui obscur maganat imobiliar care „face afaceri”. Aşa ceva presupune negocieri plictisitoare, compromisuri decepţionante şi, adesea, sacrificarea propriilor preferinţe naţionale pentru binele comun. Într-o epocă în care în cea mai mare parte a ţărilor europene, dezbaterile de politică externă au fost înlocuite, toate, de tele-realitatea politică, acest lucru este cu atât mai greu de explicat şi justificat pe unui public căruia nu-i pasă.
Iar americanii nu sunt singurii care găsesc alianţele lor prea greu de susţinut.Peste un an, şi Franţa va avea alegeri prezidenţiale.Marine Le Pen ( lidera formaţiunii politice extremiste Frontul Naţional – n.DC) face parte dintre favoriţi, ea, care a promis că va părăsi atât NATO, cât şi UE, că va naţionaliza întreprinderile franceze şi va restrânge accesul investitorilor străini. Ca şi Trump, ea întrevede relaţii preferenţiale cu Rusia, ale cărei bănci îi finanţează campania. Prietenii mei francezi sunt categorici: dacă ea ajunge în al doilea tur ( al scrutinului prezidenţial -n.DC), centru- stânga şi centru-dreapta se vor alia pentru a o bara, aşa cum au făcut de decenii cu tatăl ei. Dar alegerile sunt fenomene stranii şi alegătorii versatili. Şi dacă adversarii Marinei Le Pen dispar în urma unui scandal? Şi dacă Statul Islamic loveşte din nou la Paris?
De acum încolo este posibil ca Marea Britanie să fi avansat foarte bine pe calea ieşirii din UE. În iunie, britanicii vor spune prin referendum dacă vor sau nu să părăsească Uniunea Europeană. La ora actuală, sondajele sunt foarte strânse, dar dacă buletinele „ieşire” (din UE – n.DC) prevalează, cum am scris, atunci toate pariurile sunt posibile.Referendumuri similare ar putea apărea în Europa. În Ungaria, premierul Viktor Orban vorbeşte adesea despre abandonarea Occidentului, el preferând o alianţă strategică cu Istanbulul sau Moscova.
Nu este greu să ne imaginăm o Mare Britanie deconectată de Europa, îndepărtându-se cu aceeaşi ocazie de Alanţa Transatlantică.Dacă bulversările economice susceptibile să succeadă „Brexit” sunt suficient de grave, nu este imposibil ca britanicii să-şi abandoneze guvernul conservator în favoarea Laburiştilor, ai căror lideri sunt azi radical antiamericani.Toată lumea ar putea râde de candidatura lui Jeremy Corbyn, azi preşedinte al Partidului Laburist, cum a putut râde în faţa lui Trump. Singura alternativă viabilă rămâne Corbyn dacă britanicii vor schimbarea.Alegerile sunt fenomene stranii şi alegătorii versatili.
Şi apoi ? Fără Franţa, piaţa unică europeană va înceta să mai existe. Fără Marea Britanie, e greu de imaginat supravieţiurea NATO. Ceea ce nu va decepţiona toată lumea. Seducătoarea retorică trumpiană nu ar putea fi mai clară: costurile alianţelor („milioane de dolari pe an”) sunt mai uşor de văzut decât beneficiile pe termen lung. Unitatea occidentală, disuasiunea nucleară şi armatele permanente ne vor fi oferit mai mult de jumătate de secol de stabilitate politică.Un spaţiu economic comun ne va fi permis prosperitatea şi libertatea Europei şi Americii de Nord. Tot atâtea lucruri care ne par câştigate până în ziua în care ele vor dispărea”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.