Niciun partid politic cu pretinse standarde europene nu a ridicat problema nivelului tot mai scăzut, în avarie cronicizată, al climatului social. Jucătorii politici îşi urmăresc cu stricteţe traseul care să-i scoată din orice răspundere. De la „democraţia socialistă”, „democraţia originală” s-a ajuns democraţia lui X sau Y pe un traseu al imbecilizării publice programate. Societatea românească pare acum un fel de derulare a unui documentar cu mulţimi angrenate într-o viteză făcând imposibil de identificat un chip, o expresie. Infernala maşinărie pornită de nu se mai ştie când, însă specifică totalitarismului asiatic, este în plină adaptare. Singura împotrivire posibilă este contestabila fugă, denunţarea sinistrului mecanism a ajuns să fie taxată drept inadaptare. România merge în direcţia în care îi ordonă toţi care nu au legătură cu democraţia, interesul personal ajungând să se substituie în totalitate interesului public, anihilându-l. Cu toate că mecanismele democratice mai pot fi activate, nimeni, absolut nimeni n-o face.
O ţară a disperării se conturează tot mai accelerat până dincolo de imaginarul zonei geografice în care ne aflăm. Nici ungurii, nici sârbii, nici bulgarii, cu atât mai mult cei care nu au fost sub comunism nu au permis în aşa măsură statuarea demagogiei în mesajul politic. Aceste societăţi şi-au păstrat oarecum dimensiunile umane în raporturile forţelor interne, arătând capacitate evolutivă. Politicienii români sunt rupţi de realitate, la fel ca N. Ceauşescu. Figuri antisociale, adevăraţi killeri escortaţi de maşini cu girofar şi gărzi de corp, aceşti politicieni vor să se înscrie în aria politicii internaţionale. După câtă mizerie politică livrează lumea a treia, şi chiar Europa civilizată, reprezentanţii noştri intră într-un decor perfect. Această pretinsă avangardă este rezultatul unui simplu algoritm întorcând din condei tot felul de figuranţi spre o virtualitate a epatării electorale de temut. Este suficient să ne gândim la europarlamentarii români şi putem explica una dintre barierele ridicate în faţa societăţii de către forurile comunitare. Aceste persoane n-au nicio legătură cu nimic din ceea ce presupune reprezentarea într-un for comunitar. Dezinteresul lor vine din modul artificial în care funcţionează mediul politic, dincolo de limita legii, ei fiind nişte simpli sinecurişti. Societatea românească actuală este supusă unui flux informaţional contradictoriu, neprofesionist, fără nicio miză morală sau intelectuală. Despre alte capitole nici nu poate fi vorba. O diversiune în toată regula se pune la cale oriunde se clădesc parteneriatele de tot felul. Asistăm la o ieşire totală în decor a celor care au datoria să traseze căile şi soluţiile. Fiecare politician se plasează pe sine în ordinea lucrurilor, dându-şi o importanţă care frizează paranoia, spre a deţine un uriaş control. Acest circ al mediocrilor pare fără sfârşit, colectivităţile fiind teribil de atrase de o problematică fără nicio atingere cu viaţa cotidiană, chiar încurajate să evolueze ideatic în acest sens.
Televiziunile au fost în aceşti ani, în lipsa altor mijloace de comunicare, o forţă unilaterală, încărcată de aluviunile corupţiei. Simpla invocare a moralei în situaţii mult prea inadecvate a dus la rezultatul răvăşitor de astăzi. O lipsă de credibilitate se anunţă peste tot ca un fel de sfârşit de epocă, vinovaţii fiind ajutaţi să se retragă în cercul ocult care generează absurdul zilei. Jurnalismul nu este compatibil cu aventura căutătorilor de aur, însă cu ducerea în derizoriu a acestora, da. Înlocuirea jurnalismului cu cea mai grosieră publicitate, cu o insistenţă înfiorătoare, arată feţele hidoase ale propagandei.
Direcţia în care se mişcă societăţile europene, oamenii este o necunoscută, din păcate, pentru mulţi români. Reacţiile lor par încărcate încă de spiritul turmei, indus cu metodă de comunism. Trezirea românilor are loc mult prea târziu, spre seară. Subordonându-se oamenilor politici, împotriva oricărui parteneriat, mulţi români se trezesc deposedaţi de drepturile elementare. S-a ajuns aici printr-o comoditate colectivă, din care nu au lipsit jocurile piramidale, fonduri de investiţii, băncile etc.
Suflul social este tot mai anemic, cetăţenii fiind subminaţi în felurite chipuri. Televizorul nu poate înnaripa naţiunea mai mult decât unele concepte politice. Golul instalat în zeci de ani nu poate fi umplut decât de o redresare economică, singura care să pună în mişcare motivaţiile şi educaţia. Cu oameni care privesc un orizont neclar, derutant nu te poţi solidariza. Concretul pare să fie cuvântul de ordine pe care dinozaurii ideologici ai burgheziei roşii nu vor să îl elibereze din fălcile lor devoratoare. Asemenea unei aeronave cu motoarele turate la maxim şi căreia nu i se permite decolarea de zeci de ani, România a uitat de destinaţie, de orice. Presiunea deturnării cursului normal al istoriei trebuie plătit (recuperat) până la ultimul bănuţ de către clasa politică. Majoritatea trebuie debarcată, dacă nu cumva anchetată.
România este încă o dictatură pe care, deocamdată, „ajutoarele” financiare externe o consolidează. Dictatele au început să iasă la lumină, împreună cu tot lichelismul.
