Anul 1947 a însemnat sfârşitul implacabil al României ca ţară liberă, dominată de aproape un deceniu de dictatură de tip „european”, implementată patriotic. Coşmarul istoriei avea să aibă doar o simplă pauză aici la gurile Dunării, amplificându-se până la zguduirea din temelii a fibrei umane. Sub stindardele libertăţii şi bunăstării materiale, ale culturii, ştiinţei a început procesul exterminării unui popor nici mai bun, nici mai rău decât aliaţii săi tradiţionali. Fascismul a făcut ravagii peste tot, fiind până astăzi o atracţie pentru unii care se visează deasupra tuturor. Comunismul s-a instalat destul de simplu, cu pretinsă autoritate morală, unică, salvatoare, fondul fiind deja pregătit de rătăcirea politică a minţilor şi sufletelor unor elite importante. A vedea încă în Zelea Codreanu, Horia Sima and comp. personaje carismatice poate fi o apologie a terorismului, nimic altceva. Şi, totuşi, acest fapt se întâmplă destul de des în ultima vreme, pe fondul acutizării confruntărilor electorale. De la sistemul legionar s-a păstrat până astăzi în viaţa politică românească reţeta, sub cele mai neaşteptate măşti. Bruxelles-ul ia locul Moscovei, încurajând tot mai vizibil oportunismul în numele unor cauze care cultivă resentimentul, incorectitudinea.
Comunismul a sublimat de-a lungul anilor toată această panoramă a mişcării legionare. O parte a Europei se află, cred, în umbra teribilă a sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial. Grecia deschide subiectul unor datorii de război pe care Germania le-ar avea faţă de Atena. Războiul Rece a indus o evidentă suspendare a problemelor postbelice. Standardele morale şi politice actuale, marele câştig al istoriei, la care politicienii care luptă pentru un vot în plus nu prea mai au interesul să se raporteze, vor produce multe răsturnări de perspectivă. Sentimentele antiamericane în societatea europeană sunt la un nivel, aş spune, îngrijorător. Opţiunea pentru UE în România, după ultimele sondaje, s-a redus drastic. Justificabile sau nu, aceste realităţi nu pot fi anulate de nimeni, de nicio putere, de niciun partid. Trăim o istorie a complexelor, în care doar moda mai poate fi relaxată şi se mai află pe podium.
În acest angrenaj contradictoriu, România are nevoie de o societate puternică, morală, generatoare de viaţă politică axată exclusiv pe esenţial. Ceva diferit de ceea ce există la ora actuală. O societate reactivă la tot ceea ce se întâmplă aici şi oriunde. Propagandele, de orice culoare ar fi, nu mai folosesc nimănui. Fascismul şi comunismul au schimonosit faţa viitorului, încât ideea de parteneriat trezeşte deseori spaime justificate. Criza economică poate degenera până la o Europă funcţionând pe schemele clasice. Poate singurul punct de stabilitate îl reprezintă pasul american, cu toate conotaţiile sale, făcut pe continent după al Doilea Război.
În loc să tempereze criza economică, să o dirijeze într-o direcţie a soluţiilor sociale, UE se manifestă ca un fel de Mecca. Politicienii de la Bruxelles, datorită alianţelor politice, sistemului în sine, seamănă tot mai mult cu nişte activişti obedienţi ai partidului comunist. Activitatea acestora în propria ţară este tot mai acoperită de disfuncţionalităţile pe care le generează actuala formulă a UE. Mergând în acest sens, în cel mult un deceniu, Europa se va confrunta cu o criză de tip Turnul Babel. UE nu poate trece peste specificul ţărilor sale, problematica sa, ca şi cum nu ar exista. Uniforma nord-coreenilor, depăşită cumva de chinezi, pare că înaintează spre bătrânul nostru continent cu pasiuni şi lideri pe măsură.
Recent, preşedintele suspendat şi reinstalat în funcţie a mulţumit liderilor NATO şi UE pentru sprijin. Mai interesant, liderul Comisiei Europene s-a autofelicitat pentru susţinerea flecarului preşedinte. Suntem în plină ficţiune! O bună parte a cetăţenilor români se văd excluşi oficial din societate prin reacţia înaltului demnitar european, care se dovedeşte un zero politic, intelectual, uman etc. Teoria loviturii de stat dată printr-un parlament democratic este o indiscutabilă contradicţie în termeni, care nu poate veni de la instituţie care reprezintă însăşi democraţia. La ce se pot aştepta europenii de la acest domn Barroso? La ce mai grave lucruri! La ce se pot aştepta românii de la preşedintele Băsescu? La o solidaritate a celor doi, într-o direcţie cert antidemocratică. Barroso nu este Europa, însă el poate confuziona Europa.
Omul politic trebuie să ofere, el nu poate să impună nimic. Preşedintele român, reinstalat de câteva persoane în funcţie, este de domeniul trecutului, sperând, probabil, într-o uzură a noii majorităţi parlamentare. El uită că nu aceasta l-a trimis în şomaj temporar, ci o parte decisivă a românilor. De alfel, s-a văzut limpede că întreaga clasă politică actuală este expirată. El uită că în incorectitudinea în care se află nu-l putea ajuta decât demisia.
Mercenariatul este o instituţie antipatică, inacceptabilă pentru o naţiune democratică. Preşedintele României nu este cu nimic mai bun sau mai rău decât majoritatea politicienilor actuali. Solidaritatea care s-a manifestat faţă de păstrarea sa în funcţie mi se pare un semn al declinului politicii democratice europene.
A devenit România o stupidă colonie euro-atlantică? După ce comuniştii români au reuşit performanţa expedierii acasă a trupelor sovietice de ocupaţie, în 1958, nivelul parteneriatului României actuale, prin comparaţie, este inexistent. În plin elan al afilierii la lumea liberă ni se pot pregăti noii surprize la care este imposibil să te gândesti. Una dintre acestea a fost pusă în practică. Democraţia este încălcată de cei plătiţi să o sprijine, transformându-ne în cobaii propagandei. Vinovaţi în acest puzzle sunt doar politicienii care se pun la adăpost de consecinţele comunismului şi corupţiei postrevoluţionare, de pe baricadele cărora s-au ridicat. Înfruntând propria naţiune, confundând ingratele interese personale cu ale majorităţii.
