În ultimii ani, mai mulţi comentatori ai vieţii politice comunitare, avizaţi experţi în problemele lagărului comunist, au prevăzut derapaje grave care vor culmina cu imprevizibile crize politice. Aceste avertismente au fost privite, şi mai sunt, drept nişte erezii, dacă nu cumva ţicnelile unor personaje eurosceptice. Eu însumi când am citit undeva că preşedintele Cehiei, Václav Klaus, prefără steagul naţional în locul celui al UE, la sediul preşedinţiei, mi s-a părut o gafă de proporţii.
Mereu invocata şi amânata reformă a UE a lăsat loc aventurismului, unui control tot mai redus exercitat asupra comisiei europene. S-a văzut că majoritatea cetăţenilor europeni doresc altceva decât o mână de oameni ale căror interese par să fie destul de controversate. Conflictele dintre Comisia Europeană şi Parlamentul European, dincolo de aspectul politic inerent, au tras cortina unui conflict periculos privind viitorul comunitar. Societatea europeană pare să fie destul de apatică în raport cu structurile organizatorice europene, deşi acestea încep să fie deseori mai decisive decât cele locale, naţionale. Într-o structură atât de diversă, era evident că democraţia funcţiona cumva propagandistic.
Configurarea unei clase politice specializate în probleme comunitare pare să fie într-o direcţie fără adresă şi scopuri precise. Singurul interesat de integrare a fost şi a rămas Estul, fostul lagăr comunist, în speranţa unor standarde eficiente, corecte, stabile. Acestea s-au realizat acolo unde nivelul de dezvoltare din momentul aderării era apropiat de cele ale Vestului.
Fapt aproape dramatic, fără integrarea în UE, România nu avea nicio şansă de centrare pe subiectele comune. Corupţia din România constituia esenţa structurală a statului. După integrare, rezultatele au venit prin presiunile de la Bruxelles, mai puţin prin voinţa de la Bucureşti. Aceste reforme au devenit forme fără fond, în absenţa unei dezvoltări economice, administrative conforme. O parte a clasei politice româneşti face naveta la forul comunitar european fără a crea o punte între cei doi poli decizionali, menţinându-se izolată de realitatea pe care are obligaţia să o amelioreze. Unii vor să treacă drept mari reformatori, chiar dacă nu mai au niciun sprijin popular. Ei confundă aderarea, produsă de ani buni, cu un climat politic şi social deja parte a Europei. Prin atitudinea lor, respectiv, plasarea propriilor complexe, neputinţe, exagerări cu subiectele de dezbatere iminentă în Parlamentul comunitar. În această ordine a lucrurilor, marginalizarea românilor este firească, până la un punct, consecinţă a unui comportament politic mediocru, lipsit de profesionalism. Uitând că nu reprezintă un stat totalitar, un electorat fictiv, aceşti politicieni au ripostat derutant, plasându-se în propriul lor trecut mult prea legat de instituţiile totalitarismului. Încercând blocarea cursului democratic al climatului politic, folosindu-se de structurile statului aservite, ca într-un veritabil stat totalitar, aceşti politicieni au reuşit să contamineze structurile europene cu mentalitatea lor securistică.
Clasa politică autohtonă are minusuri peste care nu se poate trece, o reformă impunându-se în regim de urgenţă până la următoarele alegeri. Aşa cum este nevoie de o altă Constituţie, de participarea directă a cetăţenilor la eficientizarea vieţii politice, trambulina spre viaţa publică nu mai poate fi constituită din cercurile mafiote care au împânzit scena publică. Rezultatul îl avem nu doar în viaţa politică internă, ci în raportarea altora la noi.
România nu poate fi condusă prin dispoziţii, de oriunde ar veni acestea. Este nevoie de o reală solidaritate între între instituţiile publice, politice şi cetăţeni. Cu un preşedinte susţinut de câteva organisme externe, fie ele ale UE, ţara este paralizată, sustrasă lumii democratice. Implicarea responsabililor europeni în chestiunile de politică internă românească poate fi un semnal pentru toată societatea europeană ameninţată. Structurile de la Bruxelles încearcă să intimideze, să-şi aroge o putere pe care, practic, nu o vor putea deţine niciodată. Alinierea politicienilor de la Bucureşti la manevrele găunoase ale acestor marionete administrative ridică serioase semne de întrebare, marcând criza de potenţial politic şi ideologic. Nicio altă ţară n-ar fi acceptat aceste imixtiuni. România va trebui să se maturizeze. Din moment ce i s-a luat dreptul de a decide prin vot, nu mai poate avea încredere în liderii Comisiei Europene. Euroscepticismul românilor poate fi mai benefic acum Europei decât o atitudine pozitivă.
Evident, UE , în formula actuală, este în declin, ameninţând viitorul. Cu liderii de acum nu se întrevede nicio soluţie decât, eventual, măsuri în forţă. Nimeni nu o spune cu voce tare din frica absenţei unor perspective: Europa euro se desparte de Europa cu monedă naţională. Evident, cetăţenii germani nu vor mai dori să finanţeze un sistem care nu le este deloc util, precum cel din Grecia, care-i obligă să dea mită în caz de urgenţă la un spital în ţara lui Hipocrate. Ţările mari vor impune propria lor măsură, încălcând, cum au făcut-o de-a lungul istoriei, democraţia. Fără democraţie nimic nu este posibil! Regionalizarea s-ar traduce prin marginalizare. Osmoza sub semnul căreia a demarat noua Europă pare să fie deja de domeniul trecutului. O politică internă responsabilă se impune în regim de urgenţă, altfel vom fi guvernaţi de toţi grefierii de la Bruxelles.
Uniunea Europeană a rămas blocată în secolul XX!
