De la statura hiperbolică a odioasei Securităţi ceauşiste la mediul politic actual nu este nicio mare diferenţă, ambii monştri hrănindu-se cu orizontul degajat de iminentul sfârşit şi reînceperea ciclului electoral. România nu este o ţară de cetăţeni, ci una de supravieţuitori, la orice nivel ai privi-o. Creată deja ca o centrifugă a dezintegrării individualităţilor, a sensului plenar al lumii şi al lucrurilor, cu viteze adaptate până la anihilarea totală a reacţiilor publice, această ţară a ajuns total lipsită de o relaţie între vârfurile şi bazele ei. Fracţionarea începută în anii ’90 prin detaşamentele de securişti, arivişti ai fostului regim comunist, fii şi fiice ai criminalului regim, continuă cu o altă categorie toxică, a europenilor cu state de plată şi imunitate, colegi, între alţii, ai domnilor Becali şi Vadim Tudor. Aroganţa acestor specimene a ajuns atât de departe încât s-a constituit o castă care paralizează politica internă şi externă.
În zadar se invocă de mai multe voci, printre care şi a preşedintelui PNL Crin Antonescu, implicarea şi responsabilizarea omului politic. Însuşi Parlamentul este captiv total unor structuri care au obligaţia să justifice orice mişcare o fac, cu atât mai mult cu cât atentează la climatul democratic. Faptul că un grup restrâns de persoane a reuşit să pună stăpânire pe România reprezintă o evidenţă. E un moment impunând urgenta redresare a situaţiei, chemarea la ordine şi debarcarea tuturor celor care au netezit drumul spre un asemenea context înspăimântătoar. S-a ajuns în acest punct din cauza corupţiei interne şi externe, sub motivul propagandistic al alinierii la valorile europene, total contrare acestor practici. După tratatul de aderare, Europa nu impune, ci recomandă, deschizând căile libertăţii şi iniţiativei inteligente, responsabile.
Dacian Cioloş, comisar european, care pare un profesionist echilibrat, cu aprecieri meritate, atrăgea şi el, zilele trecute, atenţia asupra necesităţii dinamizării climatului intern, intrat într-un declin pronunţat. Se resimte pentru orice observator devierea sistemică a vieţii politice româneşti spre o societate oligarhică suprapusă funcţiilor de reprezentare pe toate planurile. În câţiva ani ţara s-a întors în cel mai mortificant mod de funcţionare. Aceleaşi persoane, printr-o rocadă mafiotă, trec prin saloanele puterii, exact ca la reprezentaţiile unui circ care a înlocuit în fapt toate instituţiile-cheie. Deşi datoria publică şi împrumuturile externe se amplifică, nimeni nu mai este responsabil de nimic, aceasta fiind singura soluţie. Legile susţin o mascaradă care nu va fi rezolvată doar cu un control psihiatric al judecătorilor. Controlul marilor averi ar fi, probabil, mult mai eficient!
Fosta bursă a cerealelor din Europa a dat, fără dubiu, mari intelectuali, meritul fiind, desigur, exclusiv, al acelor figuri. Nu putem uita nici faptul că acele remarcabile personalităţi nu au mai revenit niciodată în România, din diverse motive, pentru mine de înţeles. Că la Bucureşti lucrurile sunt altfel decât la Paris sau Londra e limpede. Dar clasa politică nu face nimic, chiar nimic, pentru o eliberare a românilor din captivitatea care îi face să privească încă Occidentul drept altceva, nu propria lor esenţă.
Ajunge să te confrunţi cu sălbăticia urbană a Bucureştiului, unde poliţiştii comunitari stau la taifas cu hoţii de buzunare, cu instituţiile care aplică regulile abuzului maxim ca filosofie de existenţă, cu mentalitatea generată de acest sistem, şi vei constata că în ţări fără nicio legătură cu standardele sociale europene nivelul este mult ridicat. În loc de-a găsi soluţia unor asumări şi atitudini, marea parte a intelectualităţii caută cu disperare migrarea pe piaţa muncii, situându-se indirect în condiţia unor mercenari. Preşedintele ţării a lansat chiar un apel în această direcţie, invitând la expatrierea forţei de muncă, orice tentativă de recentrare a lucrurilor devinind ridicolă, naţionalistă.
Dinozaurii apar în peisaj peste tot, într-o lume care are nevoie de firesc, farmec, destindere. În politică, economie, cultură, media se remarcă o reţetă care nu urmăreşte decât accentuarea oligofrenizării. Nu ştiu ce prezentator de televiziune, care nu-i cu nimic mai presus de un agent de la circulaţie, are un salariu cât tot corpul medical al unui mare spital. Această disproporţie susţine decalajul social, nu îl poate anihila. La fel, cheltuielile la care are acces nelimitat un parlamentar român depăşesc orice limită, situaţie care contribuie la ruptura de realitatea curentă, accentuând degringolada. În aceeaşi ordine, ideea unor salarii enorme comparativ pentru anumite categorii, spre stoparea corupţiei, contribuie la o societate antidemocratică, lipsită de viitor şi onestitate. Această politică a manevrelor contraproductive, sub masca unor intenţii benefice, lasă în urmă un dezastru a cărui presiune blochează tot mai mult încercările de normalizare.
Demagogia s-a incumbat în orice punct de redresare a ţării şi a mediului politic, aducând întreaga societate într-o situaţie fără ieşire. Nu întâmplător unii lideri europeni, în frunte cu fostul maoist Barroso, şi-au permis imixtiuni care ar fi trebui să scoată o naţiune în stradă pentru a-i cere demisia. Slăbirea României nu ţine doar de nivelul de trai scăzut, ci de tot mai redusa implicare în susţinerea principiilor fundamentale din viaţa publică. Indiferent de poziţia unde sunt liderii politici, niciunul nu poate încălca obligaţiile pe care le are.
Somnul sindicatelor, oportunismul de care dau dovadă sunt semnul imensei crize morale a României.
