În România, tot mai intens, are mare trecere cititul în astre. Şi nu mă refer doar la specializările în domeniu, care şi ele produc grave perturbaţii, psihoze, pe lângă riscantele contextualizari. Cam la atât se rezumă prognozele prezentului şi viitorului. Inclusiv lumea politică a momentului pare să fi devenit captivă acestor preocupări. Nici biserica n-a făcut nimic notabil în luminarea românilor. Ea însăşi face un fel de cartel tacit cu tot felul de tinichele şi talismane, cu gigantescul aducător de deformare şi autoritarism pământesc. Lumina conştiinţei este jucată la biliardul zilei, cu o nonşalanţă ajunsă fapt curent. Cel puţin, regimul ateu permintea o activare a delimitării, o proiecţie personală în taina suferinţei. Astăzi, se instalează o ceaţă sistemică prin care superficialitatea devine fondul principal. Și din această alchimie rezultă un ins în aşteparea minunilor, adică, a darului electoral, care merge la vot aşa cum mergea la uzină, sau la ceremoniile regimului.
S-a întâmplat, de mai multe ori, să mă aflu în alte ţări în perioada sfintelor sărbători şi să mă bucur de sacralitatea acelor ceremonii, cu adevărat biblice. Lumina harului divin însoţea acele cortegii, aducea pacea şi o deschidere spre metafizică, spre concretul zilei purificat. Toate acestea aparţineau unor biserici şi societăţi care-şi reglaseră mersul, ştiau spre ce se îndreaptă: spre efort continuu şi adevăr. Apoi, am observat că, fapt crucial, scrierile teologice din aceste ţări nu erau o simplă propagandă. Sunt scrieri care urcă mult deasupra unor capitole din filosofia contemporană şi a literaturii. Sunt ştiinţă, ating absolutul.
La noi, cu excepţiile ştiute de toată lumea intelectuală şi chiar mireni, de la Părintele Dumitru Stăniloaie, Părintele Galeriu, Părintele Cleopa, şi vocaţia indiscutabilă de strălucit teolog a Patriarhului Daniel, teologia românească are ceva agresiv, autosuficient. Acest exerciţiu al luminii pare să fie făcut de persoane al căror loc nu mai este util nicăieri. Nici măcar la Ministerul de Interne. Situaţia se petrece, desigur, în tot arealul public. Trăim într-o societate conectată la o sursă greşită, la un mesaj greşit. Oferta este virusată. Încercări de repoziţionare există peste tot, însă contează numai realitatea de dincolo de capătul ecoului.
Singura manifestare a memoriei este, până la urmă, esenţa faptelor. Iar faptele par să fie la dispoziţia unor aleşi. Vezi la capătul unei stradele, a unei gropi din asfalt retuşate numele primarului, ministrului sub direcţia căruia s-au întâmplat minunea proiectului respectiv. Acestea sunt bariere care spun clar că aceasta nu e ţara ta ci a lor.
Trăim într-un stat mafiot în care politicul nu este decât o acoperire, nimic altceva. Deja o dictatură stă se constituie pe ruina pe care o produce continuu. O dictatură care are beneficiarii ei, ca oricare alta. Interesul public a intrat sub jurisdicţia unor persoane lipsite de orice întruchipare a interesului general, dezinteresat. O dovadă a dictaturii bine ticluite este şi inexistenţa alegerilor anticipate, când lucrurile sunt cu adevărat blocate. Apoi, rezistenţa unor guverne în mod aberant, ani şi ani, ca într-un veritabil experiment de exterminare, o dovadă tragică a imobilismului.
În România, până la o clarificare generală, logică, guvernele nu ar putea rezista mai mult un an. Asta s-ar putea întâmpla printr-o emancipare a societăţii, printr-o ieşire din controlul gândurilor.
Dar, când vezi pe trotuar parcate maşini cu ecosun de Parlament, Guvern, Primărie, la ce te poţi aştepta?
Indiscutabil, la sfârşitul acestei lumi.
