Trăsăturile simpatizantului invaziei sovietice de după Al Doilea Război par să rămână constante, chiar după trecerea unei jumătăți de secol. O catastrofă morală spectrală s-a întâmplat pe toate planurile.
Și astăzi victimele beneficiază de o indiferență care nu este altceva decât complicitate cu o istorie care se metamorfozează beneficiind de o asistență specializată. Simplele comemorări, aparținând tot mai mult celor implicați, nu au nicio relevanță în blocarea devierii care s-a instaurat atunci. România merge încă în direcția stabilită cândva de tancurile sovietice, ilustrându-se doar într-o versatilitate unică în adaptarea metodelor. Clasa politică de acum aparține acelei matrici aparent imposibil de depășit. Vorbim emfatic și festiv de dramele trecutului fără a spune că ele sunt repetate cu un cinism explicabil doar printr-o modificare structurală care nu mai poate fi eludată. Mulți dintre amicii URSS-ului sunt astăzi amicii UE, însă mentalitatea lor nu s-a schimbat. Întârzierea reformelor politice profunde ar putea avea justificări, în parte acceptabile. Însă nimic nu mai poate scoate din vinovăția definitivă mediile și personalitățile publice cu pretenții reformiste, afiliate sistemului piramidal.
După anul 2000, respectiv cu intrarea în linie dreaptă și aderarea la UE, climatul național s-a deteriorat permanent. Un paradox previzibil, normele europene „obligând” clasa politică să aibă duble standarde. Dezastrul anterior a fost conexat unuia cu pretenții strategice. Cei care l-au învins pe Emil Constantinescu au preluat fățiș puterea, lovindu-se, ulterior, unii pe alții ca în Biroul Politic, transferând conflictul și la Bruxelles. Nu mai este nicio îndoială, fostul președinte a avut dreptate, afirmația sa având o valoare documentară excepțională. În fața unei asemenea „puteri” se înțelege de la sine că nu poți fi decât învins, dacă nu cumva exterminat. A mai vorbi despre democrație a ajuns deja ca un fel de invocare a zeilor de către năpăstuiții de te miri unde, aflați printre ruinele unui dezastru. Viața socială și politică românească actuală s-a transformat într-un corespondent adaptat al celei din anii ’50. Există peste tot o fascinație pentru implicarea în cele mai de neimaginat acțiuni și înscenări. Avem agenție de Integritate, însă nu există absolut niciun criteriu moral. Avem Justiție, însă marile averi ilicite stau în posesia corupților dovediți. Avem partide politice, însă nu și oameni politici. Avem Constituție, însă prevalează bunul-plac. Suntem în UE, însă viața românească se îndepărtează de cea europeană.
S-a instituit deja o logică de raportare la oameni și evenimente similară celei concentraționare. Umbra sinistrelor personaje din anii ’50 este la balcoanele popularității, având un statut de care nu mai beneficiază nimeni în Europa. Leadershipul din prima linie este dublat, susținut, de unul din umbră în stare să execute absolut orice ordin nefast. De aceea țara este într-o debusolare absolută. Un politruc din Dolhasca poate face ordine după bunul-plac în viața celor din Arad, să zicem, având la dispoziție toate mecanismele statale în acest sens. Aceasta nu e democrație, ci dictatură cu cu acoperire populistă. Viața majorității românilor a ajuns să fie dirijată alarmant de tot gunoiul clientelar aferent actualelor formule de organizare. Iresponsabilitatea și impostura acestor atentatori asupra democrației sunt vizibile prin modul în care se implică, prin prezența în structuri realmente asasine. Stalinismul preluat de ceaușismul securistic a ajuns să repună în funcțiune întreaga mentalitate criminal-politică, făcând posibil sistemul actual. Omul sovietic de tip capitalist s-a instalat în fruntea instituțiilor esențiale cu un tupeu pe care numai un stat dictatorial îl permite. Cu atât mai mult, România are încă instituții pe care sovieticii ni le-au adus pe cap, ele redevenind ceea ce au fost. Căutându-și legitimitatea în spații de comunicare afine, cu regimuri politice specifice, aceste instituții fac încă legea, caricaturizând, prin simpla lor existență, democrația și legislația europeană. Capacitatea de reacție propagandistică a acestora este foarte puternică, sfârșitul lor nu poate fi impus decât de justiție. Dacă dreptul la asociere este liber și garantat, nu la fel se poate vorbi și de violarea drepturilor individuale de către colectivități interesate sau instigate, așa cum se întâmplă.
Poate cea mai teribilă atenționare este aceea că ne-am reinstalat sistemic în trecutul funest. Descendenții amicilor URSS-ului sunt desigur printre cei cu profituri maxime din tot acest Holocaust intern, plasat în cele mai sofisticate metode de presiune și control ideologic. Statul român face încă pomeni propagandei în numele unor idealuri asasine. Se oficializează în numele democrației personaje care au un comportament de conducători de ghetou. Solidaritatea și elogierea reciprocă a acestora se vor drept cauză națională, garanție a faptului că lucrurile au atins absolutul. România se îndepărtează de societatea deschisă, revenind la vechi metehne și perspective în politica internă, ca etapă în reinstalarea unui adevărat autoritarism.
Dacă nu ar fi în UE, România ar fi deja anexată Rusiei, de al cărei stalinism pare a nu se despărți prea curând.
