Tot mai mult, vizitele oficialilor americani la Bucureşti stârnesc stupoarea, indiferenţa. Recenta, a domnului Joe Biden, vicepreşedinte la Casa Albă, a transformat Bucureştiul într-un fel de sărbătătoare a poliţiei comunitare. O prezenţă de o asemenea amploare nu dă tocmai bine într-o ţară cu organigrame ale serviciilor se securitate destul de complexe. Lăsând la o parte inutila deviere a circulaţiei, la care apelează tot mai consternant şi funcţionarii guvernului, impresia unui ceas care merge spre trecutul autohton se resimte şi cu aceste ocazii. În fond, imaginea publică în realitatea cotidiană arată profesionalismul instituţiilor şi pe ce se duc banii publici. Siguranţa publică nu este o glumă, însă nu prea are legătură cu aceea din concepţia actuală.
Dacă instituţia mitingului popular comunist a fost desfiinţată, pare a-i fi luat locul alta, cu personaje care, şi aşa, se află-n treabă. Maeştrii unor asemenea ceremonii ar fi trebuit să ştie o banalitate. Vizibilitatea în peisaj a celor care se ocupă de siguranţă ar trebui să fie vagă resimţită. Securitatea comunistă pare să fi fost la fel, însă ceva mai discretă, şi nu-i exclus, mai profesionistă în unele aspecte. Aceste mase imense de poliţişti scoşi la un fel de întâmpinare oficială sunt de neregăsit în siguranţa cotidiană. Nici prin strategii de preîntâmpinare, nici prin intervenţii eficiente. Sunt scoase, iată, la câte o vizită, producând decepţie, dezgust. Dacă pentru asemenea strategii sunt alocate sume bugetare imense, este încă un indiciu asupra hidoasei atmosfere publice româneşti. E greu de înţeles ce mai reprezintă România pe plan extern. La această confuzie participă clasa politică de la Bucureşti. Acceptarea plasării corupţiei ca subiect de şantaj în tot felul de aranjamente ale raporturilor diplomatice, de parcă aceasta ar fi strict românească, anulează orice abordare punctuală. Sunt atâtea lucruri trecute cu vederea, de la vize, la raporturile comerciale, încât se poate vorbi de o deterioare totală a raporturilor româno-americane.
Politica externă americană din ultimul deceniu este marcată de o lipsă de substanţă care o îndreaptă spre un eşec mondial major. Politica externă europeană începe să contrasteze tot mai mult printr-o solidaritate globală mult mai eficientă stabilităţii şi progresului. România trebuie să-şi alinieze politica Europei, conform propriilor interese zonale şi organizatorice. Visul american trece printr-o perioadă dificilă, aşa cum Rusia a plecat într-o direcţie care nu duce decât la dezastru. Angajamentele luate de România nu mai pot fi discutabile, dacă nu cumva reprobabile faţă de ceilalţi aliaţi. Ideea că România ar putea avea rol strategic, care a alimentat multe cariere şi eşecuri, ar trebui temperată. Pentru oamenii politici, acesta este un paravan perfect. Preocuparea pentru situaţia internă, spre a ieşi din infernul actual, este singura de luat în serios. În loc să participe la achiziţii militare uriaşe, lipsite de sens, România ar trebui să caute un sprijin pentru dotarea armatei, ţinând cont de situaţia economică proprie care-i interzice achiziţiile uriaşe. Fără o recentrare a întregii tematici politice, România se transformă în colonie, cu un compartament de neconfundat.
Corupţia endemică a reuşit să anuleze responsabilităţile, statura necesară politicianului român. Chiar un stat de importanţa SUA poate avea proiecte dezavantajoase pentru noi. Nu e un risc a nu lua în calcul aceste proiecte, cât nu există un parteneriat social veritabil. Pragmatismul american va trebui asimilat şi de către diplomaţia românească, aceasta nemaivorbind în nume propriu, sau al preşedintelui. Interesele naţionale au fost uitate, încât nu mai există. Vorbim numai despre cooperare militară de parcă am fi în ocupare de teritorii. Din lipsa unor salarii decente în ţară, tinerii români acceptă extrem de riscante cariere militare. România nu mai poate fi aşa. Principala siguranţă se va instaura prin schimbarea totală a realităţilor din ţară. Apartenenţa la unele structuri importante, NATO, UE, semnifică alocarea unor fonduri care ar trebui să fie ele însele investiţii uriaşe în democraţie şi economie. Despre aceste lucruri, oamenii politici nu au timp să discute, ei având nevoie doar de garanţii în ceea ce priveşte carierele personale.
Fiul domnului Joe Biden se află în structura unei importante firme din Ucraina. Orice comentariu este de prisos. Totuşi. Cu asemenea oameni politici asistăm la un clivaj cultural al generaţiilor. În asemenea condiţii, nimeni nu mai poate urma pe nimeni, indiferent care sunt cauzele puse în joc. O critică a clasei politice din România nu o exclude pe aceea din alte părţi. Cu atât mai mult cu cât ne sunt parteneri. Istoria lumii se află într-un punct critic, asemănătoare celei declanşatoare de un război mondial. Nu naţiunile sunt în conflict, ci interesele unor clanuri.
