Alegerile pentru Bruxelles au avut loc pe fondul unor mari incertitudini pe care politicienii n-au reuşit să le clarifice. După integrarea Estului, UE a avut un parcurs lipsit de anvergura necesară proiectului uriaş. Regretul aproape făţiş de-a se fi lărgit s-a resimţit continuu, având manifestări nu tocmai democratice. Bulgaria şi România au devenit simbolul unui rău care nu are legătură cu ceea ce înţelege toată lumea din ieşirea din îngheţul comunist. Nevoia de-a găsi nişte vinovaţi de serviciu a fost şi rămâne o soluţie pentru politicieni care în ţările de origine nu au cum să facă asemenea deconturi ale lipsei lor de activitate. În urma acestui tratament mediatic, cele două ţări nu au fost sprijinite, nici nu au beneficiat de alte soluţii care ar fi fost posibile şi de aşteptat. Au fost lăsate pur şi simplu să naufragieze spre o degradare totală a politicilor interne. În urma acestui tratament livrat constant dinspre Bruxelles-ul domnului Barroso, România s-a ales cu anularea unui referendum de demitere a preşedintelui ţării. Situaţie care a permis o breşă teribilă în ascensiunea fără limite, deocamdată, a unor aventurieri în fruntea ţării. Această inerţie prin care a fost fracturată încrederea în voinţa populară a venit, fără dubii, de la Bruxelles. Fosta Comisie a funcţionat sub influenţa unei politici hegemonice prin care marile state europene au încercat să externalizeze criza globală din propria ogradă. Lipsa reacţiilor, care a transformat clasa politică europeană într-un cimitir, a făcut cale liberă unor lideri care ar trebui cumva temperaţi. Ei nu se mai comportă ca oameni politici, cu tot ceea ce înseamnă această profesie relativă, ci mai mai mult ca nişte CEO ai unor transnaţionale. Între cele două ipostaze s-a ajuns la o subminare a democraţiei vizibilă cam peste tot. Omul politic rămâne cheia, însă nu printr-o fraternizare interesată cu interesele marilor concerne, oricare ar fi acestea. Această alunecare, de regăsit din plin şi în corupţia din România, transformă Europa într-o structură sinucigaşă.
Europa este în criză economică, fie şi numai dacă ne gândim la reacţiile lente, trucate, faţă de Rusia. Ţările europene emergente au parte de un tratament discriminatoriu, când ele ar putea fi soluţia externalizării industriale, fără a mai obliga migrarea depersonalizantă a forţei de muncă la mii de km. Mergând pe linia dictatului marilor state, proiectul european se transformă într-un fel de subminare a celor care îl constituie. Finanţarea masivă a proiectelor din România nu mai poate aştepta. Apariţia unor noi curente politice, pe fondul discordanţelor din interiorul UE şi al decăderii personalităţilor publice, nu va duce nicăieri. Proiectul naţional, acela care poate fi activat din fondurile comunitare, trebuie pus în mişcare imediat. Lupta pentru putere de la Bucureşti va trebui şi ea, exclusiv, să aibă drept suport dezvoltarea.
Românii au mers într-un număr redus la vot neavând motivaţia necesară să ia cu asalt circumscripţiile. Slaba ofertă electorală, cu aceiaşi corifei ai imobilismului şi corupţiei, ca un coşmar prin care democraţia nu se poate instala. Cu excepţii, politicienii europeni încep să semene în rău unii cu alţii, indiferent din ce ţară vin. Societatea va trebui să-şi găsească resursele de reacţie să preîntâmpine derapajele care pot veni de unde te aştepţi mai puţin. Simpla trimitere la Bruxelles a unor persoane nu rezolvă problemele. Proiectul european trebuie să existe cu adevărat, nu cum s-a întâmplat până acum. Nu-i deloc exclus ca populaţiile din Est să aibă reacţii faţă de actuala stare a lucrurilor. Altfel, Uniunea Europeană se poate dovedi un eşec, întorcându-se la nucleul dintâi.
