Dismorfofobie

Am despre mine o părere exagerat de bună. Mă tem că ceilalți nu o împărtășesc, dar sunt șocat să aflu cât de rea e părerea lor despre mine. Nu mă recunosc deloc în imaginea lor despre mine. Dar nici nu vreau să ajustez imaginea mea despre mine cu câte ceva despre imaginea lor despre mine. Sunt dislocat de ei din forma pe care o văd în oglindă și mă tem că nu pot să mă relochez în forma pe care mi-o atribuie ei.

Pe scurt, dismorfofobie: nu mă regăsesc nici prin forma imaginii mele despre mine, nici prin părerile lor despre mine – pe care le consider extrem de deformate. Acesta este diagnosticul unui psihiatru despre patologia mentală a unei populații arogante în condiții de colonie.

Aroganța, pe piața românească a schimburilor sufletești, este un produs care rareori lipsește de pe rafturi. A lipsit câteva zile după cutremurul din 1977. A fost prezentă în exces în vremea evenimentelor din decembrie 1989 când puțini români au înțeles că sunt idioții utili ai unor acțiuni convenite între marile puteri care, curând, vor intra în conflict cu privire la țările ex-comuniste.

Ion Iliescu s-a grăbit să semneze un nou tratat de prietenie cu URSS. Amintiți-vă că prin acel tratat am fost forțați să promitem că nu vom cere aderarea la NATO. De noi depindea această cerere și de NATO, dacă ar fi aprobat-o ori ba. NATO îi promisese lui Gorbaciov că nu va aproba asemenea cereri, în afară de aceea a Germaniei de Est, care nici măcar nu era necesar să fie una formalizată. Dar ce putea face NATO dacă unele țări ex-comuniste ar fi insistat cu cererile lor?

Acolo, atunci, ar fi fost necesară o conferință de pace asupra încheierii Războiului Rece, dar sovieticii n-au vrut să devină evident faptul că au pierdut acel război și au luat de bune niște promisiuni neparafate ale SUA.

Nu a fost multă vreme limpede gândul care, la Kremlin, avea să spună: Nu am pierdut acel război, dimpotrivă, abia acum vrem să-l încheiem… Domnia lui Putin era susținută de cei care gândeau așa, iar CIA urmărea planurile acestora. Dismorfofobia de la Kremlin lucra așa: Noi am fost imperiu, noi vom fi imperiu. Acestei percepții de sine, expansiunea NATO îi venea ca o încercare de a coloniza ceva ce aparținea acel imperiu, care nu mai avea de exportat o ideologie, dar exporta multe resurse naturale. Pentru piața internă, ce-i drept, se formatase și o ideologie: noi suntem puterea panslavismului ortodox. Da, dar iată că slavii din Ucraina nu doreau să se alinieze visului panslavist. Unii doreau, dar nu reprezentau majoritatea populației. Cu minoritarii acestui vis, kremlinezii puteau pune la cale acțiuni care să stopeze expansiunea NATO.

Cu siguranță, analiștii NATO au urmărit evenimentele și din perspectiva patologică a dismorfofobiei. Cunoșteau simptomele din vremea decolonizărilor ce s-au desfășurat în anii ʼ50 și ʼ60 ai secolului trecut. Psihiatrul care a identificat această patologie a identității populațiilor colonizate este considerat azi un reper important al așa-numitelor studii postcoloniale. La noi, acest domeniu de cercetare nu a prins rădăcini deoarece colonizarea ideologică de după 1946 nu a fost considerată colonialism. Dar ce a fost dacă așa ceva nu a fost? Simplul fapt că metropola moscovită impunea și un set de idei nu schimbă cu nimic faptul că am fost torturați psihologic cu tot răul conținut de prăpastia dintre imaginea noastră de sine și imaginea colonizatorilor despre noi.

Tocmai fiindcă n-am știut să încadrăm postcomunismul acolo unde îi era locul nu am ajuns niciodată să putem cerceta propria noastră vină istorică. Studiile postcoloniale vorbesc și despre autocolonizare, adică despre evoluțiile psihopatologice prin care ajungi să crezi mai mult în imaginea metropolitană despre tine până într-acolo încât este torturată zi de zi imaginea pe care o vezi în oglindă.

Dacă am fi avut asemenea cercetări – dar le-am disprețuit prin intermediul aroganței noastre rasiste: cum să ne comparăm noi cu africanii?! –, am fi putut fi mai bine pregătiți sufletește să descifrăm ce fel de dismorfofobie poate crește din admirația noastră necritică la trecerea de la închinarea falsă față de o ideologie falsă spre închinarea față de o civilizație căreia nu-i cunoaștem organicitatea autentică.

Apropo de rasism: știați că Sfântul Augustin era negru?

Și încă un apropo: individul e un fel de număr prim, adică se divide doar cu el însuși și cu principiul hristic. Greu vom descoperi acest in-divid dacă nu vom accepta că libertatea e o muncă individuală. A face teorii ale imitării liberalismului, cum s-au făcut la noi, nu ne poate scoate din colectivismele noastre tradiționale.

Aroganță și inadecvare – aceasta e afacerea în care trebăluim. În realitate, afacerea în care ne aflăm cu adevărat aduce aici, la noi, un nou mental de persoane colonizate, fără să-l fi înțeles încă pe cel dintâi.