Autoreglarea piețelor: principiu absolut ori fapt istoric?

Construim mai jos un fel de parabolă…
Avem un autoturism. E ceva mecanic. Totuși, are un fel de organicitate: dacă eliminăm o roată, nu putem porni la drum pe trei roți. Cine și-ar putea imagina însă situația în care roata eliminată, așa ruptă cum e de „organismul” mașinii, ar deveni stăpâna autoturismului?
Ei bine, un important istoric al fenomenelor economice, așa, chiar așa descrie economia de piață. Istoricul se numește Karl Polanyi, iar roata din parabola noastră, cea eliminată, își are centrul în așa-zisul principiu al autoreglării piețelor.
Karl Polanyi nu neagă realitatea autoreglării piețelor, dar nu consideră această realitate ca fiind un principiu, ci doar un fapt istoric. Întotdeauna, constată Polanyi, economicul a fost o parte a organismului social. Apoi, la un moment dat, economicul s-a desprins din acest organism, a proclamat autoreglarea piețelor ca principiu (ceva absolut, așadar) și a început să transforme socialul așa cum și-ar transforma un proprietar grădina proprie. O economie de piață are nevoie de o societate de piață, zice Polanyi. Curând, munca, pământul și banii devin mărfuri specifice unei economii de piață, așadar ceva ce intră în jocurile mecanice ale autoreglării. Dar – zice Polanyi – munca e chiar omul, iar omul nu e ceva mecanic, pământul e chiar peisajul natural, iar natura nu e ceva mecanic.

Chiar în vremea triumfului economiei și societății de piață există alte societăți în care munca e departe de a fi ajuns marfă. Oamenii de acolo nu s-ar bucura dacă ar fi puși cumva în condițiile economiei de piață. Dacă li s-ar spune că aceasta este evoluția naturală (organică) a societăților, Karl Polanyi le-ar explica: așa a evoluat societatea occidentală, dar această evoluție a fost tocmai inversul organicului și a derivat din mecanicismul newtonian, considerat, o vreme, adevăr absolut. Ei bine, unii arabi și unii asiatici n-ar înțelege cum acest mecanicism a devenit stihie socială. Nu mulți occidentali, de asemenea, ar pricepe ce legături s-ar putea face între punctul de vedere reprezentat de fizica lui Newton și autoreglarea piețelor. Cercetări de tipul celor pe care le-a făcut Polanyi urmăresc să afle cum se schimbă conștiența noastră ca urmare a reformelor tehnologice majore. Totul începe, la alți cercetători, cu antica răspândire a alfabetelor fonetice. Mecanicismul newtonian face parte din transformările impuse de litera de tipar și de răspândirea cărților tipărite. E vorba de lungul drum de la echilibrul primar al simțurilor noastre la preponderența modernă a vizualului linear: „Și au devenit ceea ce au văzut” – proclamă versul unui poet mistic englez.
În baza acestei istorii a conștienței, antroposofia steineriană vorbește despre necesitatea de a reintroduce economicul în organicismul social, nemailăsându-l să conducă „mașina” socială din afara ei. Înstrăinarea muncii de om și a pământurilor de natură – iată cheia de la care se formează legătura de chei a viziunii sociale propuse de Rudolf Steiner.
Pe de altă parte, nimeni până la Steiner n-a „văzut” treimicul economic-spiritual-politic și care sunt rădăcinile acestor legături. Tocmai în numele acestor rădăcini, Steiner compară cele trei puteri din stat cu această treime a societății și propune lărgirea constituționalismului astfel încât să cuprindă și economicul, și cultural-spiritualul.
Miopia care ne-a împiedicat să „vedem” treimicul social e pe cale să devină orbecăială voluntară, azi, când cenzura nu mai e politică, ci economică și a devenit în mare măsură autocenzură, așadar ceva ce ține de cultural-spiritual.