A gândi cu tot corpul

Mihai Ralea spunea cu dispreț că „Pe culmile disperării”, cartea publicată de Cioran în 1934, ar fi un fel de „spovedanie endocrinologică”, ce ar ține mai mult de fiziologie.

Ralea mai avusese o intuiție genială pe care însă a știut să o pună în vitrina celor admirabile: faptul că delirul politic și erotic din teatrul lui Caragiale face parte dintr-un paradis încă necorupt.

În privința lui Cioran avea dreptate, dar n-a mai fost capabil să admire ce era de admirat în dreptatea lui. Nicio idee filosofică nu ne-a putut împăca cu faptul de a fi muritori, constatase tânărul Cioran și a continuat o viață întreagă să fie fidel în chip cât mai cinstit acestei constatări. Nefiind încă publicate în acel an 1934, sutele de pagini despre fenomenologia faptului de a fi muritori și despre rosturile divin-spirituale ale iluziei umane a morții care erau deja scrise (rostite) de Rudolf Steiner – aceste pagini nu pot fi, așadar, reproșate ignoranței tânărului studios. Dar bătrânului Cioran, da, îi pot fi reproșate.

A gândi cu tot corpul, nu doar cu creierul, a gândi fiziologic – aceasta era metoda antroposofică pentru a depăși blocajele pe care cunoașterea de sine le instalase în ceea ce ea considera a fi rațiunea. Dar în țara în care se afla, cetatea cea mai fortificată a raționalismului, nici azi nu găsești mai mult de o sută de persoane care să înțeleagă geniul antroposofiei. Bătrânul Cioran avea nevoie disperată să-l înțeleagă. Numai că Providența l-a înzestrat din tinerețe cu o maladie a somnului care era de natură să blocheze porțile înțelegerii spiritualului din lume.

Vedeți paradoxul? Exact acela care simțea nevoia să gândească cu toată fiziologia dată de Dumnezeu era fiziologic pedepsit să nu reușească.

Ce e somnul omenesc, în viziunea antroposofiei?

Un antroposof ar spune că fragmentarismul inspirației cioraniene, la fel ca în cazul Nietzsche, e cauzat de fluxul puterii de concentrare ce rezultă dintr-o tulburare de insomnie – un flux fără continuitatea pe care o stăpânesc cei cu somnul netulburat.

Așadar, ce e somnul în cunoașterea antroposofică? O stare de întunecare a conștienței de veghe. Întunecare, nu pierdere. Dacă ar fi pierdere, ar fi totuna cu starea post-mortem. Această întunecare apare și prin leșin, dar leșinul nu are o „logică” biocosmică cum are somnul. „Logica” aceasta cere „mașinii” care este fiziologica umană să se oprească din când în când la stațiile de aprovizionare cu spiritualitate cosmică (cea pământeană fiind, după Căderea din Rai, coruptă). Respectiva aprovizionare are loc prin desprinderea simțirii și a eului de corpul fizic și, drept urmare, prin „călătoria” acestora acolo unde, după moarte, mergem cu toții – în lumile pur spirituale. Tocmai eul și simțirea, bazată pe așa-zisul corp astral, sunt părțile noastre componente care dau conștiența de veghe.

Am avut prilejul să-mi aduc mie însumi o confirmare a viziunii antroposofice când, după pandemie, dar nu știu dacă și din cauza schimbărilor de ritm omenesc impuse de ea, mi-am pierdut normalitatea somnului. Insomniac la bătrânețe, am constatat că puterea mea de concentrare (la citit, la scris și în general) s-a schimbat. Nu mai puteam scrie texte lungi, sistematic ordonate de un anume gând puternic concentrat. În schimb, a crescut concentrarea pe scrierea aforistică. Ai zice că aforistica ar avea ceva luciferic.

„Pensionar al insomniei”, cum zice Cioran, am ajuns să fiu, așadar, abia la vârsta pensiei.

Precizez că aceste însemnări sunt prilejuite de o nouă carte despre Cioran: „Filosofia ca meditație a nefericirii”, de Adrian Buzdugan, Editura Litera, 2022. Nu e o carte lipsită de calități. Dar cine scrie, la noi, neinteresant despre Cioran?! Ieșirea din filosofia sistematică s-a făcut fie prin abordarea existențialistă a fricii de moarte (care, la Hegel, nu apare ca subiect al gândirii), fie prin abordarea statului ca subiect impersonal al nemuririi. Cioran a exersat ambele ieșiri, dar în chestiunile statale s-a dovedit a fi mai utopian ca filosofii cei mai utopieni. În chestiunile onestității existențiale, în schimb, a trecut și dincolo de filosofie, și dincolo de literatură. Genul în care a scris nu are încă un nume.