Amprenta de carbon

E o problemă a unei științe care se numește climatologie, un domeniu în care nu avem o tradiție solidă de cercetare. De câteva decenii e pe cale să apară o astfel de tradiție. Deocamdată, domeniul este puternic politizat. Vocile celor care nu cred că așa-zisa „carbonificare” ar fi un pericol real și imediat sunt marginalizate. Finanțările pentru cercetare sunt, cum zicem noi, cu dedicație. Primesc fonduri mari cei care prezintă programe de cercetare dedicate pericolului carbonificării planetei.

Este o evidență faptul că a crescut gradul de poluare în ultima sută de ani, dar nu are nimeni statistici pe sute de ani cu privire la decarbonificarea naturală, de care, în natură, este responsabilă vegetația. Plantele prelucrează bioxidul de carbon și eliberează oxigenul din acest compus, care astfel dispare ca atare (ca bioxid).

De când e lumea, vacile eliberează mult bioxid de carbon, dar abia acum se pune problema reducerii șeptelurilor. S-ar mai fi pus oare dacă nu ar fi apărut posibilitatea tehnologică de a produce „carne” de… vacă?

Avem acorduri internaționale pentru reducerea amprentei de carbon pe planetă, inspirate de concluziile alarmiste ale unor climatologi. Aceste concluzii sunt judecate linear (determinist), deși – câtă e – știința despre climă a proclamat de la începuturile ei că evoluțiile climatice sunt haotice, nu deterministe. Această proclamare se traduce așa: nu avem modele stabile pentru a trece de la cauze la efecte, avem doar modele instabile create pe baza matematicii haosului. E celebră zicerea că bătaia de aripi a unui fluture pe o coastă a Pacificului ar putea determina o tornadă pe cealaltă coastă. Ar putea… Nimic nu e sigur, determinist…

Tocmai din pricina acestui „nimic nu e sigur, determinist”, bătălia globală de azi pentru reducerea amprentei de carbon nu poate fi bazată pe certitudini științifice, dar vocile științei care subliniază asta sunt amuțite de media mainstream și marginalizate de politicile de finanțare a cercetării.

Una peste alta, actualul „război” pentru reducerea amprentei de carbon a devenit o certitudine în prețurile produselor energetice. Care au luat-o în sus încă înainte de războiul din Ucraina. În căutare de energii care să nu polueze planeta, producătorii energiilor actuale au considerat că e cazul să facă azi profiturile pe care nu le-ar mai face mâine? Așa spun unii.

În orice caz, tradiția spre noile tipuri de energii este gestionată acum în așa fel încât a revoltat deja o bună parte dintre consumatorii de produse energetice. Și cine nu e un astfel de consumator?

Nu ar fi putut fi pregătită mai bine această tranziție? Există voci care susțin că s-au opus acestei pregătiri chiar marii producători de energii clasice.

O problemă mai mare decât carbonificarea planetei este, cu siguranță, faptul că energiile clasice se bazează pe resurse care, la un moment dat, vor ajunge la limita de jos a existenței lor fizice (dacă n-au și ajuns). De mult se știa că resursele de țiței și gaz nu sunt eterne. Se știa că va exista o epocă de tranziție spre energii regenerabile și se știa că epoca aceea are a fi una de criză. Această criză a fost amânată. Acum, pare-se, orice amânare ar fi mai gravă decât criza.

Logica aceasta e cunoscută încă din 1971, de la primul raport al Clubului de la Roma, creat anume ca să cerceteze limitele resurselor naturale.

Dacă nu apărea pericolul („pericolul”) carbonificării planetei, marii producători de produse energetice clasice ar fi riscat să-și idolatrizeze profiturile până în buza prăpastiei. Prăpastia s-ar fi căscat în fața omenirii dacă finanțarea tranziției spre energii regenerabile ar fi început doar peste 50 de ani. Radicalii spun că s-a căscat deja în 1999, când Saddam Hussein a decis să vândă petrolul Irakului doar pe euro. Atunci a existat o încercare de subminare a hegemoniei dolarului, repede pedepsită.