Aceste alegeri au o miză imposibil de trecut cu vederea. Societatea nu mai poate suporta preţul unor presupuse reforme care au legătură doar cu austeritatea asimetrică. Dacă nu va fi înfruntat de o solidaritate reală, declinul economic va izola România nu numai de lume, dar şi de ea însăşi. Candidaţii electorali din fostul arc al puterii, chiar şi atunci când au unele merite personale, se situează în derizoriu. Partidul-stat, o meteahnă a practicii politice postdecembriste, nu a fost încă pus în discuţie în toată dimensiunea lui halucinantă. Umbra lui pluteşte ameninţătoare peste orice posibilă schimbare.
Scoaterea la suprafaţă acum, în campania electorală, de către instituţiile statului a unor nereguli privindu-i pe unii dintre candidaţi arată că aceste instituţii funcţionează sub comandă politică. O mai evidentă sursă de încurajare a corupţiei nici nu poate fi invocată. Coordonatorii acestor mişcări justiţiare, în esenţă corecte, servesc un grafic al propagandei în favoarea unei grupări politice. Afirmarea profesionalismului doar în această perioadă nu-i altceva decât încă o mostră de confiscare a instituţiilor statului în scopuri personale. Scopuri politice, cred, este mult spus.
Cu o justiţie bulversată de o clasă politică nefuncţională şi de propriile-i neajunsuri morale, viaţa publică este aruncată în neagră apatie. Aceste cazuri, pe care pompieriştii zilei le scot la bursa agenţiilor de presă, nu sunt accidente. Ele au fost ţinute în sertare special pentru acest moment. Niciun om politic respectabil nu poate ajunge în asemenea situaţii. Şi nicio instituţie responsabilă nu se implică doar episodic în rezolvarea problemelor de serviciu. Şi unii, şi ceilalţi au aceeaşi cazuistică.
E adevărat, marea corupţie, primitivismul programelor de dezvoltare, toată această degringoladă a vieţii cotidiene au o scuză, o cauză, şi anume, legislaţia stufoasă, permisivă etc. Aceasta fiind, de-acum, un subiect oficial al României, e greu să mai fie pus cu adevărat în discuţie, datorită cronicizării. Cei care, din interior, ar porni o cruciadă pentru o altă legislaţie s-ar confrunta cu însuşi diabolicul sistem. Aceasta, trebuie să recunoaştem, este o luptă imposibilă la nivel individual. Unele atitudini îl pot situa pe posibilul reformator în afara legii, situaţie cu grave consecinţe. România, prin sistemul său inerţial recunoscut, nu poate încă să-şi integreze eroii decât pe hârtie, uneori. Omul politic este cu atât mai mult expus unor derapaje pe care le consideră normale. A fi corupt pare a fi aproape obligatoriu în mediul politic. În acest război surd între o legalitate posibilă şi o realitate degradantă, câştigătorii sunt în general personajele negative. Abuzurile sunt paradigma succesului în varianta românească actuală.
Reformele care se tot anunţă în fiecare campanie electorală sfârşesc a doua zi după câştigarea alegerilor. Sancţiunile pe care societatea le poate impune sunt lipsite de orice eficienţă. Nu este instituţie în ţară unde modelul de la vârful statului să nu fie reprodus cu minuţiozitate. A rezista în asemenea conjuncturi înseamnă o poluare extremă la nivel individual. Veritabila luptă politică este pură utopie. Soarta societăţii este decisă de jocurile unor impostori, de interesele lor.
Cum poate cineva să se opună celor care în PNL l-au întronat pe Gigi Becali drept voce a partidului? Cum poate cineva să se mai opună preşedintelui Băsescu, orice ar face, orice ar spune acesta? Cum poate cineva să schimbe comportamentul instituţional? Nu se mai poate face nimic în imediat. Grevele, manifestaţiile, atitudinile, moţiunile, articolele din presă au sfârşit prin punerea la zid a moralei implicării publice.
Părăsirea Parlamentului, abandonarea dialogului politicianist, desolidarizarea de faptele grave de corupţie sunt puncte absente în criza politică actuală. Mimarea stabilităţii sociale, a interesului naţional a perpetuat statul mafiot. Întreaga clasă politică a momentului se află într-o cârdăşie evidentă. Rezultă că lupta pentru poziţiile deţinute este mai presus de orice. Este regretabil, sau de-a dreptul şocant, că unii au devenit mai europeni decât alţii, prin contribuţia propagandei de la Bruxelles.
Europa ajunge în România pe alte căi decât cele ale unor navetişti cu aere de proprietari de continent. Criza economică a UE ar trebui să-i pună pe români şi mai mult pe gânduri. Viitorul comunitar nu mai poate fi colorat de promisiunile unei asistări din care n-a mai rămas decât perspectiva revoltelor străzii.
Reinventarea unei Românii pentru toţi, eliberată din captivitatea statului mafiot, trebuie să înceapă chiar din această campanie electorală. Anunţarea învingătorilor nu poate fi mai mult decât anunţarea orei exacte, nimic altceva.
