Arabela și pachetul de țigări

Relativ recent, am fost la Budapesta la o acțiune premergătoare unui târg care va avea loc la începutul lunii mai, la Dusseldorf. Acțiunea organizată de oficialii germani a avut ca oaspeți exclusiv jurnaliști din Europa Centrală și de Est.

Întâlnirea s-a desfășurat după tipicul poeziei „Bacilul lui Koch”, a lui Topârceanu, care spune că ”La festival când vine, tot omul e dator/ S-asculte înainte de partea amuzantă/ O conferință lungă și foarte importată”. Așa că, mai întâi am ascultat câteva informări, recunosc, interesante, despre ce și cum va fi la Dusseldorf, după care a urmat balul, mai precis, cina festivă ținută pe un vaporaș care ne-a plimbat vreme de vreo trei ore, pe Dunăre.

După cină, însă, a început circul, pentru că organizatorii locali, adică, maghiari, ne-au invitat pe toți la barul hotelului la care eram cazați, ”ca să ne simtem și noi bine”, la o bere.

Pentru că la cina de dinainte am stat oarecum separați, pe țări, odată cu ciocnirea paharelor cu bere ne-am prezentat fiecare, într-un gest de minimă amiciție, dar și de obligatorie politețe: Ăla de-acolo, aia de dincolo, celălalt din parte-ailaltă și tot așa. La un momendat, se prezintă și unul, Rudolf, din Cehia.

Cu gândul de a aduce o undă de destindere, atmosfera fiind relativ sobră, zic: ”Când aud de Cehia, mă gândesc la serialul Arabela care, în timpul când se difuza la noi, în România, nu mai vedeai niciun copil pe străzi. Toți erau în fața televizoarelor. Chiar și oamenii mari urmăreau serialul”.

La care, ăla îmi răspunde: ”Eu, când aud de România, îmi aduc aminte că de fiecare dată când ajungeam la voi, la mare, toată lumea îmi cerea țigări Kent. Eu le spuneam că fumez Winston, dar ei o țineau una și bună, voiau Kent. De ce, nu m-am lămurit nici până azi”. Cu alte cuvinte, ăla îmi spunea că ”noi suntem cehi și am dus-o bine, iar voi sunteți români și ați fost mereu niște amărâți”.

În acel moment, scuzați-mi expresia, mi-au venit dracii. I-am replicat: ”M-aș fi așteptat ca, auzind numele țării mele, să te fi gândit la soldații români, printre care și unul dintre bunicii mei, care au luptat în 1945 ca să-ți elibereze ție, țara, sau la anul 1968, când, așa idiot cum o fi fost el, dar Ceaușescu a avut destulă minte ca să vă anunțe că România nu se va alătura URSS-ului, pentru a interveni împotriva tentativei voastre de revoluție”. După care, am adăugat:

”Nu-ți permit ca, față de un minim gest de amiciție din partea mea, să induci cu superioritate, aici, o imagine negativă a țării mele, mai ales că tu nu știi cum am trăit noi, în comparație cu viața voastră relativ ok, din Cehia și din toate celelalte țări comuniste din Est! Tu, și nici voi, de aici, nu știți cum e să tremuri în casă de frig, pentru că așa vrea guvernul, ori să stai la cozi interminabile, ca să cumperi un kilogram de carne, la fel cum nu știi absolut nimic nici despre zecile de mii de români care au murit în pușcării, pentru că au luptat împotriva comunismului.”

După care l-am făcut albie de porci, de față cu toți ceilalți, dar mai potolit, așa, pentru că engleza nu poate traduce corect expresii ”de dulce” care țin de neam, gură, gât, ochi, urechi etc., reușind totuși să-i spun pe înțeles exact că este foarte posibil ca, acum zeci de ani, când el le explica românilor că n-are țigări Kent, nevastă-sa să se fi tăvălit prin boscheții din spatele campingului din Eforie sau Costinești cu cine știe ce armate de balaoacheși. Și, spunând astea, mi-am terminat berea și am urcat în cameră.

Da, eram foarte, foarte supărat. Dar nu neapărat din cauza unuia ca Rudolf din Cehia, ci din cauză că, încă o dată, realizam că ”brandul” nostru de țară e îmbibat de sărăcie, cerșetorie, mizerie, hoție și de tot ce e mai rău.

Eram supărat și pentru că, încă o dată, realizam că noi, ca nație, n-am fost în stare să transformăm țara asta dintr-un loc negru și prăfuit, într-unul curat, luminos, respectat, care să fie apreciat pentru lucrurile bune care se întâmplă și aici, și pentru oamenii buni și frumoși care trăiesc și aici, nu doar prin alte părți.

Și, tocmai de-asta, pentru că trebuie să ne asumăm eșecul național, suntem datori ca, în zilele-astea, când vom intra în biserică să aprindem câte o lumînare pentru morții și viii fiecăruia, și când ne vom ruga lui Dumnezeu și lui Iisus să ne ierte păcatele, să ne rugăm să ne ierte și această Românie care ne suportă în mare mila ei, pentru că n-am știut să fim mai buni cu ea și pentru că ne-am bătut joc de fața și rostul ei, dimpreună cu fața și rostul nostru de netrebnici.

(P.S.: Să nu uit! Colegii jurnaliști din Slovacia, Bulgaria, Serbia și Polonia mi-au dat dreptate, spunându-mi că, deși am fost ”ușor prea violent în exprimare”, și ei s-au simțit deranjați de remarca tipului din Cehia.)