Pe țăranul român îl știam cel mai bine la sat, dar satul el însuși e mai mult acum pe drum, un drum între tradiție și speranță, și mai puțin un spațiu sau un loc.
Muzeul Țăranului Român a fost mult timp și chiar mai este perceput, în mod greșit, drept o icoană a țăranului religios, ne spune muzeograful Cosmin Manolache. Reînființat în 1990 și creat în următorul deceniu, discursul muzeului s-a suprapus într-un fel inevitabil unei căutări spirituale a societății românești, explicabilă în acei ani de după căderea comunismului. Această suprapunere a atras în timp un anumit public, antrenând și o percepție a muzeului ca icoană a țăranului român, ceea ce nu a fost în intenția echipei care l-a creat. Chiar dacă sălile de la parter ale expunerii permanente sunt dedicate vieții spirituale a țăranului, acest ansamblu fiind denumit „Legea creștinească”, Muzeul Național al Țăranului Român este mai mult decât atât.
„Provocările muzeului au fost de multe feluri. În a doua jumătate a anilor ’70, Muzeul de Artă Populară, care avea sediul pe Calea Victoriei, avea să fie comasat la ordinul Elenei Ceaușescu cu Muzeul Satului, devenit astfel Muzeul Satului și de Artă Populară. În 1990, una din provocările culturale de a revigora o societate ce părea că-și revine din amorțeala unui deceniu mohorât a fost aceea de a recupera fostul Muzeu de Artă Națională, ulterior Muzeul de Artă Populară, misiune ce i-a revenit pictorului Horia Bernea. A fost un efort de recuperare a colecțiilor, de schițare a unui proiect muzeografic și de punere în operă. Să faci de la zero un muzeu, ceva proaspăt, un experiment cu obiecte care fuseseră expuse privirii altor generații de vizitatori cu zeci de ani înainte, în alte contexte muzeografice, a fost o propunere de nerefuzat. Până în anii 2003 a fost un efort incredibil de a readuce obiectele în fosta lor casă. În tot acel interval de căutări și creație, cu o dinamică congruentă uneori cu cea a societății, cu dileme și greutăți de tot felul, nu era timp de luptat cu percepții, care chiar atunci se formau. Publicul acela nu mai există decât în parte. Publicul de acum este un amestec de generații cu memoria și speranțele lor, percep muzeul fie ca pe o icoană a țăranului român, fie ca pe un hub cultural ori ca pe un loc comunitar”, spune Cosmin Manolache.
„Tradiția a fost atât de folosită în discursul public încât a fost golită de sens, deși mai corect ar fi să vorbim despre tradiții”
„Substratul teologic al termenului este una, cel etnografic este altceva, chiar dacă ele au interferat deseori. Biserica Ortodoxă a tolerat sedimente/rudimente de sărbători care nu aveau nicio încărcătură creștină, le-a convertit într-un fel acceptabil pentru lumea satului. Sărbătorile și obiceiurile pe care le numim tradiționale au avut mereu o anumită dinamică, au existat importuri de la comunități etnice care au fost nevoite că conviețuiască. Acum este mai greu să reperăm acea dinamică, nu avem timp de interpretări în fuga cotidiană, suntem tentați să vedem tradiționalul ca pe ceva fix, venind din negura timpului. Dar dacă suntem ceva mai atenți la gesturile noastre zilnice, putem observa aceste modificări”, ne explică Cosmin Manolache.
Mulți dintre românii plecați în afara granițelor țării merg la biserici ortodoxe ducând acolo multe dintre tradițiile și obiceiurile din țară
„Această realitate are un relief fără un contur precis, pentru că sunt oameni cu experiențe în țări din diaspora unde se duc nu doar cu tradiții, ci și cu metehne, vorbim și de rețele infracționale, de proiecte de viață… Românii din afara granițelor care participă la aceste evenimente religioase au legătură inevitabil și cu societatea de acolo, nu are cum să nu apară o suprapunere. În fond, își desfășoară viața acolo, într-o altă cultură.”, arată muzeograful.
”Este explicabil, tradițiile sunt dinamice”
„Simion Florea Marian (folclorist, etnograf, naturalist, istoric, profesor, preot român ortodox, membru titular al Academiei Române – n.r.) alături de alți culegători de folclor observau încă de la sfârșitul sec. XIX că se pierd obiceiurile. Este explicabil, tradițiile sunt dinamice. Asta trebuie să înțelegem, tot timpul sunt transformări, pentru că lumea se schimbă, apar invenții, societatea este tot mai tehnicizată, cu eforturi intense de adaptare. Este o provocare pentru etnologi și antropologi să faci cercetare în această realitate. Este comic să vezi cum tradiția atât de trâmbițată de unele voci publice zbârnâie pe cele mai noi rețele sociale. Contrastul acesta este foarte sugestiv, arată cât se poate de limpede artificiul, inconsistența, care sunt și ele o formă de autenticitate, deși la prima vedere pare un non-sens”, explică Cosmin Manolache.
”Trăind acolo, crescând acolo au avut prieteni, vorbesc italiana de mici, simt altfel… e spațiul lor, chiar dacă au părinții din România”
”Vă dau exemplul unor fotbaliști tineri din familii de români care au emigrat în Italia, în Austria. Unii au fost curtați de FRF să vină să joace la Națională, avem exemplele lui Daniel Boloca și Andrei Coubiș din Italia. Au fost la Naționala U21 a România, dar pentru că ajunseseră la un prag de vârstă la care puteau fi selecționați și în prima reprezentativă au fost convocați la Naționala Italiei. Crescând și trăind în acea cultură, vorbind italiana de mici, simțind acel spațiu mult mai familiar, chiar dacă au părinții din România și în casă poate că au păstrat într-o formă sau alta obiceiurile românești, au ales Naționala Italiei. La românii din diaspora găsim un balans al unor identități culturale într-o continuă negociere, poate chiar una cât se poate de pragmatică. Uneori poate fi forjată politic. Dar și în cazul lor avem situații diverse: sunt cei care s-au stabilit de multă vreme în țările UE sau în Marea Britanie, dar lor li se alătură muncitorii sezonieri, mai enclavizați, fără o comunicare reală cu mediul de acolo și captivi rețelelor sociale. Celor interesați să afle mai multe despre muncitorii sezonieri din Europa le-aș recomanda să acceseze pe internet proiectul Teleleu. Autori sunt fotograful Cosmin Bumbuț și jurnalista Elena Stancu, care fac de câțiva ani de zile o muncă extraordinară, ceea ce ar trebui de fapt să facă un muzeu sau un institut de cercetare”, conchide Cosmin Manolache.
Ce este comun și se păstrează și ce este diferit în aceste sărbători dedicate celor adormiți în funcție de regiunea istorică, aflăm din cuvântul de învățătură al Preotului Benone Popoiag, de la Parohia Sfântul Proroc Daniel.
”Faptul că se practică în mod diferit ar fi un semn de comoditate… în Scriptură se spune: ”Un Domn, o credință și un botez”, dar mai sunt și influențele, cum este în Ardeal, dar și în alte locuri, unde nu se face colivă, împrumutând aceste lucruri de la catolici….”, arată pr. Benone.
Sfânta Liturghie reprezintă esența, este o neglijență să nu participi. Pentru preot ar fi mai comod să facă numai parastasul și să nu facă liturghie, dar Liturghia înseamnă comuniunea cu cei adormiți”.
”Sfânta Liturghie e aceeași pe care o savârșim și duminica, dar se adaugă cu precădere ectenia pentru cei adormiți în cadrul Sfintei Liturghii cu veșnică pomenire, iar la urmă se face parastasul”.
Colaci sau pâine…
”Nu este un lucru profund greșit dacă aducem la biserică pâine în loc de colaci. Vorbim de comoditate, oamenii ar trebui să facă prescura, dar din comoditate nu se întâmplă așa. În unele biserici și mănăstiri există prescurile acelea mici cu pristolnicul, semnate Iisus Hristos NI-KA (C XC NIKA înseamnă IISUS HRISTOS INVINGE sau Iisus Hristos Biruitorul – n.r.), dar lumea este mai comodă și cumpără pâine. Practic, preotul face Liturghia din prescura specială”.
Stau la coadă să cumpere pâine pentru Sâmbăta morților
”Nu facem pomană că să mănânce mortul„
”Este o concepție greșită a multora când spunem că facem pomană să mănânce mortul. Vorbim de o faptă de milostenie. Când dăm cuiva ceva acela spune ”bogdaproste, Dumnezeu să îi ierte!” pe cei pe care îi pomenim. Sunt și alte cazuri, oameni care spun că nu dau mâncare de post pentru că bărbatul sau soția nu mâncau mâncare de post. Este greșit, pentru că nu mortul mănâncă! Mulți spun în mod eronat lucrul ăsta, ele fiind de fapt toate fapte de milostenie și nu altceva, și vorbim nu doar mâncare, ci și haine…
Se poate împărti oricând pentru cei adormiți și o facem din dragoste față de ei, dar cei care împart și spun ”nu mă mai duc la biserica” manifestă lipsă de dragoste pentru cei care au plecat”.
Despre cât de autentici mai sunt creștinii de azi și cât este formalism în credința pe care o manifestăm aflăm de la pr. Benone că generația mai în vârstă păstrează din tradiția strămoșilor, însă generația nouă este aproape complet lipsită de aceste elemente„.
”Dacă grăuntele de grîu când cade în pământ nu va muri rămâne numai el, iar dacă va muri aduce multă roadă”, este temei biblic!
Potrivit tradiției creștine, creștin-ortodocșii pregătesc și împart colivă și se face din grâu pentru că ”grâul pus în pământ încolțește asemenea sufletului care ajunge la Dumnezeu, în timp ce trupul este în pământ. Noi facem acest lucru pentru comemorarea celor care nu mai sunt și păstrăm legătura cu ei, căci din grâu se fac și pâinea pentru Sfânta Împărtășanie și toate celelalte.
Vinul este sângele Domnului, temei biblic
„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. (Matei 26,26-28), iar tămâia, miros de bună mireasmă duhovnicească.
Există mai multe zile de pomenire a morților în Biserica Ortodoxă și sunt denumite parastase
Fiecare sâmbătă este considerată zi de pomenire a morților, dar cele mai cunoscute sâmbete sunt: Moșii de vară – în sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt, Moșii de iarnă – în sâmbăta dinaintea Înfricoșatei Judecăți”. La începutul lunii martie sunt celebraţi Moşii de primăvară, iar în prima sâmbătă din noiembrie sunt Moşii de toamnă.
La biserică au ajuns când încă nu se luminase prea bine de ziuă
mi-a mers bine astazi ! m-am programat pentru buletin ! ca sa schimb buletinul ! iata ca sufletul mortzilor mi-a vrut binele !