Pretind că am exersat o oarecare atenție a cunoașterii de sine, nu îndeajuns pentru a fi dobândit capacități suprasensibile asemenea inițiaților, dar de folos spre a recunoaște dependențele care se lipesc de forma mea mentală fără a fi nevoi reale ale mentalului meu. Am realizat de oarece vreme că spectacolul mediatic ce se desfășoară la televiziunile de știri devine anost dacă subiectele nu aparțin stărilor de excepție. Opusul acestor stări este dat, desigur, de stările de normalitate.
Înainte de pandemie, excepționalul mediatic era căutat în crizele politice. Pandemia a extins starea de excepție pe durate neobișnuit de lungi. Excepționalul războiului din Ucraina durează deja de câteva săptămâni.
S-au adunat ani în care spectacolul mediatic nu mai relatează decât în regimul stărilor de excepție.
Cine are decizia în stările de excepție, acela este adevăratul suveran, spunea un constituționalist. Era un mod de a spune că demos-ul nu mai contează în starea de excepție. Cine a avut decizia în anii de care vorbesc aici? Sub pandemie au apărut peste tot dictaturi guvernamentale. Acum, în vremea acestui război? Guvernele nu consultă parlamentele când decid să trimită ajutoare de natură militară în sprijinul Ucrainei. Guvernul Rusiei susține că aceste ajutoare prelungesc suferințele ucrainenilor. E o afirmație care are ca presupoziție teza că Rusia ar fi pornit un război drept și că la fel de drept ar fi să-l câștige fără să întâmpine o rezistență solidă.
Așadar, în ultimii ani, am avut o ordine a excepțiilor devenite nouă normalitate. Rolul parlamentelor a devenit decorativ, iar cel al mediei de format propagandistic – sufocant. Pe acest fundal, un guvern autoritarist specializat în dezinformare a pornit o operațiune de propagandă beligerantă și apoi a deschis un front. E oare cea mai surprinzătoare prelungire a războiului civil care a fost pandemia? Dacă vrei să nu cadă prea zgomotos accentele pe intenția de a restructura ordinea globală, surpriza e majoră. Ordinea globală se dovedise extrem de eficientă întru a lăsa o viroză să-și facă de cap în condițiile în care, mediatic, ai discreditat valoarea antiviralelor și ai ridicat în slăvi vaccinarea.
E prea posibil ca în analiza guvernului rus tocmai războiul civil al pandemiei să fi fost un catalizator al intențiilor de a pune în locul acestei ordini, în care omul nu mai era un scop, ci un mijloc, o formă de ordine capabilă să revină la idealurile umanismului? Teoretic, da. Practic, iată că omul continuă să fie doar un mijloc al reglărilor de conturi dintre marile clanuri globale de putere.
Un alt constituționalist, de astă dată fiind vorba de constituența omului, zicea că manipulările cele mai reușite sunt făcute în sensul a ceea ce îți dorești cel mai tare. Cu siguranță, ucrainenii care au amintiri urâte din conviețuirea lor cu puterea de la Kremlin (majoritatea au astfel de amintiri) și-au dorit integrarea țării lor în NATO. Cine au fost mai cinici? Cei care nu au vrut să explice că între Rusia și țările NATO e necesar un spațiu-tampon? Cei care au susținut că spațiul Ucrainei ar trebui să aparțină Rusiei? Cei care au încurajat dorința de securitate a ucrainenilor fără a ține cont de riscurile reprezentate de mitologia puterii de la Kremlin?
Din punct de vedere politic, statul ucrainean n-a existat până în 1922. Poporul și națiunea ucraineană n-au existat. El au fost o invenție a serviciilor secrete germane și austro-ungare, preluată de ruși și consacrată de sovietici. Vom urmări, în acest articol, numai „traseul” rusesc al populației care avea să se constituie (să fie constituită, de fapt), după 1791, în națiunea ucraineană…
Secolul al XVI-lea este secolul în care s-a accentuat opresiunea nobilimii transilvane și a boierimii din Moldova și Muntenia, asupra țărănimii din aceste regiuni.
Drept urmare, se înregistrează o rezistență crescută a țăranilor care, în perspectiva pierderii drepturilor colective de proprietate (de obște) în fața boierilor, se refugiază masiv în no man’s land-ul dintre Nistru și Nipru, zonă denumită, încă înainte de 1454, Țara de „la Margine” a Moldovei (așa cum este atestată ea într-un document al lui Petru Aron). Locuită din vechime de o populație românească, zona era disputată, la vremea acea, de Uniunea polono-lituaniană, Hanatul Crimeei și Imperiul Otoman.
Fugarii erau români din Muntenia, Transilvania, sudul Poloniei și, în special, din Moldova. Aceștia s-au instalat ca oameni liberi dincolo de Nistru, îndeosebi între Bug și Nipru, întemeiând sate noi, după modelul obștilor „valahe” din vechime, pe baza acelui sistem juridic cutumiar, intitulat Jus Valachicum. Teritoriul în cauză, străbătut dintotdeauna de păstorii transhumanți și negustorii români și controlat sporadic de domnii români care dăruiseră ocine în stânga Nistrului (ex. familiei Jora) se afla situat „la marginea” Moldovei, drept pentru care era cunoscut în regiunile polono-ruse cu denumirea de „u Craina” („la Margine”) cu aceeași semnificație ca și numele de „Craina” („Margine”), dat teritoriilor românilor timoceni de către sârbi și bulgari.