SF Politic – Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se sfârşeşte istoria politică

Uite-l, în fotoul ăsta de mai sus pe Liviu Radu! Cu surâsul lui enigmatic, cu aplombul lui remarcabil cu cravata lui cea verde, inconfundabilă, ca un blazon adevărat! Bărbaţi plecaţi pe front sau cum se sfârşeşte istoria! Ce carte a scris Liviu Radu!

O ficțiune exemplară. O citesc la cafea, la cafeneaua mea politică imaginară, tocmai acum când libidinosul Dalai Lama dinamitează un sistem filozofic mort și îngropat, urlă mass media mondială oe tema asta, se sfârșește o lume plină de fantasme politice, religioase și filozofice. Liviu Radu a vorbit despre asta în cartea lui! O carte? Semnată cartea de LIVIU RADU, un scriitor redutabil, curajos, navigând prin lumile politice cu o fervoare de neegalat!

Noi nu putem adăuga, interpretând, că 1919 ar fi un ipotetic 1919 în viziunea lui Liviu Radu chiar dacă el afirmă acest lucru în „Constanţa 1919″, roman-text-lume văzând lumina tiparului la Editura ProLogos. Nici nu ne hazardăm în a vorbi despre destructurarea istoriei în maniera lui Liviu Radu chiar dacă vom fi de acord că în întregul ei, contemporaneitatea nu îi mai este suficientă lui Liviu Radu, preţ al singurătăţii sale. Mi-l imaginez stând pe un ponton pe deasupra căruia fâşâie un dirijabil, aşteptând să iasă din ape popoare de lectori străluminaţi de romanul său. Dar lumea se răsuceşte după alte axe geostrategice în prezentul ăsta complet sărit de pe fix.

Axa 1919 pare inimitabilă dar e şi descriptivă, bărbaţii fiind plecaţi pe front. În astfel de condiţii de lucru, nu are importanţă dacă Balcanii sunt Balcani sau doar o excrescenţă în Istoria Politică Defunctă. Pentru că în adevăr, Liviu Radu urcă istoria în dric şi-o duce, însoţind-o de marşul funebru, către groapă. Amestecul babelian de onomastici, de situaţii, de fronturi şi imagini nu par a fi cheia. Liviu Radu e în toate un nou tip de scriitor. Şi cazul lui personal aş vrea eu să-l pun aici în evidenţă. Un om al oceanului, al plasei informaţionale, care se aşează ca un văl spre orbirea/năucirea aproapelui. Aproapele este adresantul.

Liviu Radu depăşeşte postmodernismul. E dincolo, în. Intrat în Utopia, trece în grabă către o aparent altă istorie care nu e nici pe departe istorie, naraţiune nefiind. E doar descripţie, film voalat, înşelătorie. Nu sunt personaje şi nici persoane ci doar multiplicări. Liviu Radu riscă enorm împingând în tapiseria sa identităţi aparente. Nu sunt personaje pentru că nu e istorie. Dincolo de fronturi, istorie sfârşită. După realul 1919, deşert. Aceasta pare să fie nebunia! Golul dintre 1919 care s-a întâmplat şi 1919 care nu se va întâmpla niciodată. Afirmând discontinuitatea prin intermediul ficţiunii, Liviu Radu riscă enorm. Curajos. Neîmbătându-se, nededându-se facilului, efemerului ideologiei. În golul detectat, o mie de întrebări incomode, o mie de politici. 1919 e strigătul individului oprimat de istorie, e hohotul de râs al Liviului Radului, e perversitatea ieşită la suprafaţă ca un peşte fabulos.

Constanţa 1919 este sentimentul acvatic în plenitudinea lui, înfăşurarea năvodului în jurul unei idei fixe, a unui ax. Glisând, căci glisare este întreg romanul, axa 1919 străpunge fantasma, o penetrează, ejaculând spasmodic. Minoritarul Liviu Radu ameninţă informul, incongruentul şi indolentul într-o lume fără nume. Minoritarul Liviu Radu îşi reclamă dreptul de a fi el însuşi o ficţiune dătătoare de sens. În rest, cine vrea, poate repovesti 1919. Eu nu fac decât să mă hazardez şi să spun că Liviu Radu ucide scriitorul crescut la sânul Kominternului, fie el real sau cenaclier, dincolo sau dincoace de Prut. Beau cafea la cafeneaua mea politică imaginară și aprind o candelă în memoria bunului meu prieten Liviu Radu. În jurul nostru, se prăbușesc idoli.

Uite-l pe ăsta, pe Dalai Lama, libidinosul, cerșind unui copil să-i sugă limba în văzul lumii. Și mă întreb cum de ea, lumea, nu a luat foc de-adevăratelea! Acești așa-ziși lideri spirituali sunt de fapt niște oameni obișnuiți, cu tot cu fantasmele și țăcănelile lor, cu perversitățile și fantasmele din mințile lor. Și atunci, zici că lumea e conducă de cineva? Nu! Mă plimb prin cafeneaua mea politică imaginară și dau peste un drac de venusian care scoate limba la mine, limba lui sulfuroasă, zicând, derbedeul, Bufnilă, nu vrei să-mi sugi limba mea, de venusian stacojiu?!

Eu mă fac spre el, îi trag una drept în freză, venusianul urlă ca din gură de șarpe! Păi ce credeai, mă, venusian tembel, că Bufnilă e cârlig de rufe!?