Bun venit în era jihadismului tehnocratic și a Al Qaeda în costum

Duminică, Ministerul rus al Apărării a anunțat că președintele Bashar al-Assad a renunțat la putere, a părăsit Siria și a dat ordin ca în țară să aibă loc o tranziție pașnică a puterii. Cu câteva minute înaintea acestui anunț, de la baza aeriană rusă de la Latakia decolase un avion de transport. Bashar al-Assad a fugit împreună cu soția sa și copiii. Cumnații săi au fugit în Emiratele Arabe Unite.

Agențiile internaționale de presă relatează că bazele militare ruse de la Latakia și Tartus sunt amenințate de ofensiva rebelilor sirieni, iar Ukrinform, citând surse din serviciile secrete ucrainene, scrie că marina militară rusă a început să-și retragă navele de la Tartus – singura baza militară rusă în Mediterana. Ar fi o victorie importanta pentru SUA și NATO. Dar poate fi un eveniment de rău augur pentru Ucraina – Siria poate fi moneda de schimb a Rusiei contra anexărilor făcute în Ucraina.

Asistăm în același timp la o uimitoare demonstrație de duplicitate. Acum, la căderea regimului Assad, avem de-a face cu spălarea în public unei grupări desprinsa din Al-Qaeda si Statul Islamic. Abu Mohhamad al-Julani, liderul, este intervievat de CNN, cu mingi ridicate la fileu, în vreme ce gruparea sa este declarată teroristă de către ONU, iar SUA puseseră o recompensă de 10 milioane de dolari pe capul său. Uimitor este și cum Julani declarat ca terorismul a fost o ”fază” din tinerețea sa, de care încearcă să se disocieze de mai bine de zece ani. Julani este prezentat ca un lider ”pragmatic”, în vreme ce relatări publicate recent despre modul în care a condus regiunea Idlib nu arată ca ar fi fost diferit de stilul autoritar al lui Bashar al-Assad. Un lider considerat până mai ieri terorist este prezentat acum lumii, de către The Telegraph, spre exemplu, ca șeful unor ”jihadiști care iubesc diversitatea”. ”Diversitatea este o forță”, a spus Julani, transformat brusc din războinic jihadist în agent de PR. În câteva zile, lumea pare să fi uitat de ceea ce luptătorii lui Julani și alții ca ei au însemnat pentru kurzii din Siria, pentru creștinii din Siria, pentru vestigiile istorice de acolo.

Julani a declarat că regimul său nu va fi unul bazat pe sharia așa cum a fost cel al Statului Islamic. ”Nici măcar ca în Arabia Saudită”, a spus Ju,ani, citat de The Telegraph. Dar nu contează cum va fi. Poate fi mult mai radical decât in Arabia Saudita. Important este ca regimul Assad a căzut, că a fost rupt ”arcul șiit” Iran-Siria-Liban, că Rusia rămâne fără baze militare în ape calde, la Mediterana și că între Israel și Iran nu mai există un aliat al Teheranului.

CNN ne propune să citim cum s-a schimbat liderul rebel al Siriei din jihadist in revoluționar cu sacou. După un război de 13 ani, masacrele jihadiștilor aproape ca au fost uitate, la fel și sancțiunile SUA care a înfometat întreaga Siria. Au rămas doar crimele de necontestat ale regimului Assad, folosirea armelor chimice împotriva populației (și nu mai sunt jurnaliști care să cunoască regiunea, să trăiască acolo și să scrie, de la fața locului, precum Robert Fisk, după presupousul atac cu arme chimice din Douma, la periferia Damascului, în 2018, că este curios cum localnicii nu-și amintesc să fi fost vreun atac chimic, ci un atac al jihadiștilor care le-au prădat casele). Bine ați venit în era Al Qaeda în costum și a jihadismului tehnocratic-luminat!

 

Trupele americane din Siria, care susțin Forțele Democrate Siriene (kurde) din nord-estul țării, au sprijinit înaintarea kurzilor și ocuparea orașului Deir ez-Zor, în zona exploatării de gaze Conoco. Nu este însă un motiv de bucurie pentru kurzii din Siria, care și-au creat un stat în stat in nord-estul tarii, un embrion care, împreună cu regiunea autonoma kurda din Irak poate duce la apariția unui stat kurd. Îndepărtarea regimului Assad cu susținerea Turciei nu anunță zile senine pentru kurzii din Siria. Ani la rând, au fost ținta operațiunilor militare turce în Siria. În plus, au existat relatări despre un mare plan de inginerie demografică pus la cale la Ankara – mutarea a milioane de imigranți sirieni arabi aflați acum în Turcia în zonele locuite de kurzi, pentru a schimba balanța demografică în regiune.

Regimul Assad părea să traverseze o perioadă bună. Siria a fost reprimită în Liga Arabă, în 2023. Izolarea diplomatică părea să se încheie, în ciuda protestelor occidentale. Chiar și președintele turc Recep Tayyip Erdogan a dat semnale că își schimba poziția față de dușmanul de la sud și, în cursul verii acestui an, a declarat că este gata să aibă o întâlnire cu Bashar al-Assad. Acesta din urmă replicat însă că întâlnirea va avea loc abia după ce armata turca se va retrage de pe teritoriul sirian. Discuțiile au încetat, în vreme ce in Idlib se forma o adevărată armată împotriva unui regim Assad lipsit de sprijinul până acum solid al Iranului și Rusiei. După ofensiva israeliană împotriva Hezbollah, prin războiul din Liban și prin seria de atentate din ultimele luni, și după schimbul de tiruri de rachete intre Iran si Israel, regimul de la Teheran este mult mai prudent. Pe de altă parte, atenția militară a Rusiei este îndreptată aproape exclusiv asupra războiului din Ucraina, unde trebuie să avanseze cât mai mult până la învestirea administrației Trump. Și nu este exclus ca Siria si renunțarea la bazele militare de la Mediterana să fie moneda de schimb a Rusiei cu noua administrație Trump, care dorește încetarea războiului din Ucraina.

 

Ofensiva grupării Tahrir al-Sham a început spre Alep, pe 26 noiembrie. Înainte de debutul ofensivei s-au întâmplat următoarele.

18 noiembrie: întâlnire între șeful Shin Bet din Israel cu omologul sau turc. Potrivit relatărilor din Turcia, discuția s-a axat pe soarta ostaticilor luați de Hamas în octombrie 2023, însă au fost abordate și alte teme. A fost o întâlnire a șefilor serviciilor secrete din doua țări aflate într-un conflict retoric acerb. Președintele Turciei a acuzat guvernul Israelului de genocid și a comparat acțiunile Israelului cu cele ale naziștilor.

25 noiembrie: Secretarul general NATO, Mark Rutte, s-a deplsat în Turcia, pentru discuții cu președintele Erdogan.

26 noiembrie: Hezbollah și Israelul ajung la un acord de încetare a focului în sudul Libanului. Armata israeliană poate să se concentreze pe Înălțimile Golan și pe susținerea rebelilor sirieni din acea zonă.

 

Cauza prăbușirii armatei siriene pe care o identifică presa din SUA și Marea Britanie este scăderea moralului, soldele tot mai mici oferite de guvern. Abia spre finalul articolelor apare elementul cu adevărat important – susținerea oferită de Turcia acestor rebeli, acum mult mai bine echipați, înarmați cu drone mai sofisticate, cu unități de elită. Rapiditatea ofensivei jihadiștilor din Idlib seamănă cu cea a talibanilor din Afganistan, la retragerea trupelor americane. Or, după victoria talibană au apărut informații despre înțelegeri încheiate între liderii regiunilor afgane și talibani. Este posibil ca acest lucru să se fi întâmplat și în Siria. Rebelii lui Julani au luat capitala Damasc fără ca armata siriană să opună rezistență.

 

Războiul din Siria

În 2003, sub criticile aliaților NATO Germania, Franța, Italia, dar cu susținerea noilor state membre din Europa Centrală și de Est, SUA ataca Irakul, în baza unor dovezi fabricate privind existența unui arsenal de distrugere în masă. Regimul Saddam Hussein este răsturnat, iar acesta va fi spânzurat în decembrie 2006. O parte însemnată din militarii armatei irakiene trec în barca unei insurgențe islamiste, in parteneriat cu Al Qaeda, și se creează astfel o parte din forța de luptă a viitoarei grupări Statul Islamic în Siria și Irak.

 

În 2007, generalul Wesley Clark (fost comandant suprem NATO în Europa în timpul războaielor din fosta Iugoslavie), spunea că, după atentatele de la 11 septembrie 2001, un grup de neoconservatori în frunte cu vicepreședintele Dick Cheney, cu secretarul Pentagonului, Donald Rumsfeld, și cu adjunctul său Paul Wolfowitz, au conceput planuri pentru distrugerea guvernelor din șapte state, în viitorii cinci ani: Irak, Siria, Liban, Libia, Somalia, Sudan și Iran. Potrivit jurnalistului Glenn Greenwald, planul era mai vechi. În 1991, Paul Wolfowitz îi spunea generalului Wesley Clark: ”Avem la dispoziție între cinci și zece ani să curățăm aceste vechi regimuri sovietice – Siria, Iran Irak – înainte ca următoarea superputere să se ridice și să ne provoace”.

 

Lucrurile nu au evoluat bine pentru SUA nici în Afganistan, nici în Irak, o țară cu majoritate șiită care a ajuns mai degrabă sub influența politică a Iranului. Pe acest fond, de nicăieri, în decembrie 2010 începe”revoluția Twitter” (o revoluție ”bună” si ”spontană”) din Tunisia, o țară condusă de dictatorul Zine el-Abidine Ben Ali, tolerat de Franța și unde ministrul Apărării din Franța abia ce-și petrecuse vacanța și chiar s-a oferit să-i trimită sprijin în fața revoltei. Tunisia nu era pe ”lista” lui Cheney-Rumsfeld-Wolfowitz și a ”Project for a New American Century (think-tankul fondat de  Victoriei Nuland). Tunisia trebuia să fie scânteia care aprinde butoiul cu pulbere. Acesta a explodat însă cel mai repede în Egipt, din nou o țară care nu era pe acea ”listă” și unde, după un experiment democratic soldat cu alegerea unui președinte al Fraților Musulmani (Mohamed Morsi), a urmat o sângeroasă lovitură de stat încheiată prin preluarea puterii de către un loial al fostului regim Mubarak – fostul șef al serviciului secret al Armatei, actualul președinte Abdel Fattah el-Sisi. Să fi fost revoluția ”greșită” din Egipt o răzbunare a Franței pentru deranjul creat de SUA în Tunisia?

 

Apoi, după calmarea spiritelor acolo unde existau regimuri pro-oocidentale (Bahrain, Iordania), așa-zisa primăvară arabă, cu ”revoluții Twitter” (neanchetat de nimeni și necontestate de Vest), ajunge la țintă – în Libia și Siria. După o intervenție militară a NATO, regimul libian al lui Muammar Gaddafi este înlăturat. De atunci, țara este în război civil, ajungând la un moment dat să aibă trei guverne, unul dintre ele plutind pe un vas în largul coastelor libiene. Acum, după un război între milițiile conduse de guvernul de la Tripoli și generalul Khalifa Haftar (un disident al regimului Gaddafi care a locuit în SUA) și după implicarea sub diverse forme a Turciei, Franței, Italiei (aliați NATO cu interese total divergente privind petrolul libian), a Rusiei și SUA, Libia a evoluat și are doar două guverne – unul la Tripoli și unul la Benhghazi.

 

În Siria, proximitatea Iranului, aliatul regimului al-Assad, a făcut ca ofensiva să nu înainteze atât de repede. Totuși, regimul Assad se clătina periculos, pentru că în Siria s-a extins și jihadismul din Irak. În 2012, spionajul militar al SUA îl avertiza pe președintele Barack Obama că în estul Siriei ar putea apărea ”un principat salafist declarat sau nedeclarat, iar asta este exact ceea ce își doresc puterile care sprijină opoziția (n.red. opoziția siriană sprijinită de Vest, de Turcia și monarhiile din Golf), pentru a izola pentru a izola regimul sirian, care este considerat o prelungire strategică a expansiunii șiite”. În 2013, senatorul John McCain a intrat pe teritoriul Siriei și s-a întâlnit cu lideri ai rebelilor jihadiști și cu unul dintre generalii așa-zisei Armate Siriene Libere, susținută de Turcia, si care acum este rebotezată Armata Națională Siriana și revendica Victoria împotriva lui Assad împreună cu Hayat Tahrir al-Sham.

În 2014, jihadiștii din Statul Islamic se extinsesră pe vaste teritorii din Siria si Irak și ocupaseră Mosulul. Presa occidentala vorbea despre sursele uriașe de venituri ale Statului Islamic, de pe urma comerțului ilicit cu petrol și artefacte. Însă nimic despre cum și pe unde se desfășura acest comerț. Prin Iran, care era marele dușman al jihadiștilor sunniți, sau prin Turcia, țara NATO care și-a exprimat clar dorința de a-l vedea îndepărtat pe Assad?

Însă întârzierea planului Rumsfeld-Wolfowitz, alături de provocarea Rusiei prin deschiderea NATO către Ucraina și Georgia, a dus la intervenția militară rusă în Siria, in 2015. Din acel moment, au urmat înfrângerile pentru Statul Islamic în Siria. A urmat însă și o rivalitate la limita confruntării directe între militarii ruși, turci și americani, pe teritoriul Siriei. Turcia a avut trei ofensive majore pe teritoriul Siriei (2017, 2018 si 2019, operațiunile Scutul Eufratului, ramura de Măslin, Izvorul Păcii) – toate împotriva forțelor kurde (SDF) susținute de SUA, nu împotriva jihadiștilor din Siria.

”Era o vreme când asemenea denumiri ar fi dus la critici fără perdea. Acum nu mai este cazul. Astăzi, presa a tratat aproape cu respect aceste denumiri ridicule: Armata Siriana Libera, Armata Nationala Siriana, Forțele Democratice Siriene care erau de fapt kurde, care nu aveau nimic democratic și care si-au pierdut forța odată cu sprijinul aerian al SUA. Denumiri ca Izvorul Păcii și Ramura de măslin”, scria Robert Fisk, în 2019.

În 2019, Rusia, Turcia și Iran au ajuns la un acord pentru crearea a cinci ”zone de dezescaladare” în Siria. Patru dintre ele au fost invadate de forțele ruse și cele ale regimului Assad. A rămas una sindură – Idlib. Aici au fost aduși cu sute de autobuze jihadiștii încercuiți în Siria, luptând pentru Frontul al-Nusra (o franciză a Al-Qaeda), din care apoi s-a format Hayat Tahrir al-Sham. În ”zona de dezescaladare Idlib” protejată de acordul ruso-turco-iranian si SUA a luat naștere ofensiva care a dărâmat regimul Assad.

 

Avem de-a face cu continuarea punerii în practică a principiului ”un emir stăpân pe un puț de petrol este de preferat unui stat suveran stăpân pe întregul sector petrolier” și cu atingerea tardivă a unui obiectiv aparent facil în anul 2011, care a avut nevoie de suferințe îngrozitoare pentru sirieni, care a provocat o criza uriașă a migrației în Europa și care a necesitat contorsiuni grotești ale presei (asemeni celor privind Afganistanul), în care băieții răi devin băieții buni și viceversa. ”Pentru că îi urâm, îi înjurăm și-i demonizăm pe Saddam, Gaddafi și Assad, suntem siguri – suntem absolut convinși – că vor fi detronați și că cerul albastru al libertății va lumina peste teritoriile lor. Este un lucru copilăresc, imatur, infantil”, mai scrie Robert Fisk.