PREMIUL NOBEL. Mulţi dintre cei care mă cunosc de-o viaţă şi care ştiu că în vremuri grele am scris editoriale, eseuri, articole pe temele vieţii cotidiene mă întreabă, periodic: şi totuşi, tu de ce nu mai scrii nimic despre politica românească de azi? Răspunsul foarte pe scurt ar fi acesta: pentru că nu merită. Punct. Iar un răspuns mai amplu nu-şi are locul aici. Azi am citit însă o ştire despre propunerile Comitetului Director al USR pentru Premiul Nobel pentru literatură de anul acesta. Şi mi-am zis că e necesară o minimă reacţie. Nu pentru surle şi trâmbiţe naţionale ci pentru simpla mea conştiinţă de scriitor şi de cetăţean român. Am rămas blocat, nu pentru că lista era previzibilă (la urma urmelor, dacă aceştia sunt scriitorii români cei mai reprezentativi ai momentului, pe-aceştia îi şi merităm). Dincolo de stima cvasidistantă pe care o am faţă de domnul Vosganian ca intelectual (care este doar unul dintre cele câteva mii ai zilelor noastre), ar putea să mă lămurească cineva, cam care ar fi opera de validitate naţională şi universală a domniei sale, astfel încât să fie propus (şi de fapt autopropus, de vreme ce face parte din Comitetul Director al USR) drept candidat la Premiul Nobel pentru literatură? Cam cât de tâmpiţi consideră conducerea USR a fi membrii academiei suedeze, încât aceştia să nu realizeze că e doar o propunere banal/penibil de politică sau, mai rău, de gaşcă literară? Şi de ce oare, mereu, trebuie să ne facem de râs, la nivel european? O simplă lecturare cinstită a numelor scriitorilor români contemporani de certă valoare şi a titlurilor operelor acestora, ar fi dat soluţiile pertinente juriului. E limpede însă că opţiunile s-au înţepenit în neaoşa gândire mioritic-balcanică, bine cunoscută: 1. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră. 2. Azi avem noi pâinea şi cuţitul, aşa că noi facem legea. 3. Ne pasă de noi, nu de voi. 4. Cultura, literatura română? Poftim ?!? Din fericire pentru mine, nu pot fi suspectat a fi unul dintre aceia care vorbesc/bârfesc/cârcotesc „de oftică”. Opera mea literară este mică, neînsemnată şi cvasinecunoscută. Aşa că, dragii mei conducători USL, nu mi-o luaţi în nume de rău, nu e nimic personal. Eu apăr un principiu de conştiinţă. Premiul Nobel înseamnă recunoaşterea, validarea celui mai important exponent al culturii, din anul respectiv. Nu e o clică acolo în Suedia, nu e o gaşcă, nu funcţionează pe principiul: hai să ne traducem cărţile şi să ne promovăm între noi. Nu poţi merge la Premiul Nobel cu o mână de cărticele literare şi nişte studii în domeniul economiei, fie şi dacă ţi-ai tradus până şi meniurile cafenelelor literare la care vei fi participat vreodată. Trebuie să ai decenţa de a înţelege un adevăr elementar: în ţara cea mare românească şi în lume, chiar există scriitori minunaţi, scriitori excepţionali, uneori geniali, cu o operă incontestabilă în spate. Şi atunci, trebuie să stai cuminte la rând. Dacă vreodată bunul Dumnezeu te va hărăzi cu astfel de momente sublime în care să poţi sta cu capul sus la aceeaşi masă cu scriitorii cei mai importanţi ai lumii, e bine. Dacă nu, stai cuminte la locul tău călduţ, la parlament, la călătorii în străinătate şi sindrofii pe banii statului sau la conducerea unei uniuni de creaţie. Dar nu la Premiul Nobel.
Ioan Mihai Cochinescu
