Aroganța provincialistă a intelighenției tinere din Spania ultimului deceniu al secolului al XIX-lea s-a considerat structurată într-o generație: toți cei care, între 20 și 30 de ani, resimțeau ca nevertebrare ceea ce fusese vertebrat în vremea cuceririlor imperiale spaniole. Provincialismul zilei nu mai putea fi glorificat prin conquistele zilelor de ieri.
Creștea o prăpastie între copiii Spaniei provinciale și părinții lor care au colonizat teritorii însemnate în lume.
Se mai întâmplase să crească o asemenea prăpastie între părinți și copii? Nu s-a întâmplat în secolul care a copt condițiile filosofice de posibilitate a Revoluției Franceze. Nu a existat atunci o generație a Revoluției, ci o diversitate de vârste care au mers cot la cot către clarificarea unor idei republicane.
Nu a existat generația Shakespeare în Imperiul Britanic, dar a existat mai târziu un grup de talente literare în Germania care a inaugurat mai buna cinstire a operei shakespeariene și o școală de gândire nouă (Romantism i-au spus).
Aici, la noi, a existat un grup de intelighențe școlite în Europa care, după 1848, au adus acasă idei emancipatoare. Acolo, ideile veniseră pe un curs organic. Aici au ajuns pe un curs mai degrabă mecanic. Aveau viață străină în șurubăria mecanismelor lor. Acestor intelighențe li s-a spus „generația pașoptistă”. Li s-a reproșat mai apoi că au adus „forme fără fond”.
După 1927, au apărut talente românești preocupate de fondul care lipsise din opera socială a pașoptiștilor. Și-au spus „generație” după modelul spaniol.
Nu există, așadar, o constantă a istoriei pe care să o fi putut numi cineva „conflictul dintre generații”. Acest conflict a apărut ca urmare a ideologizării moderne pătrunse în relația părinți-copii. Continuitatea fără conflict a caracterizat schimbul de generații multe secole. Secolul al XIX-lea a fost primul care a adus conflict între generația părinților și generația copiilor.
Confruntarea Goethe-Schiller nu avea de-a face cu vârstele lor. Goethe spunea: „Eu văd idei”. Schiller zicea: „Eu nu văd decât concepte”. La 1840, un biolog de la Sorbona spunea: „Speciile nu sunt fixe, ci evoluează”. Preopinentul său susținea că Dumnezeu a creat specii fixe, fără evoluție. La 1859, Darwin avea să publice „Originea speciilor”. Și în lume a pătruns ideea evoluționismului.
Teologii nu au putut să o deducă din Evanghelii, deși era clar că mântuirea are a ne trece în condiția de entități fără moarte.
La noi, în anii ʼ60-ʼ80 ai secolului trecut, a fost abuzat cuvântul „generație” până la desfigurare. Trei așa-zise generații literare au fost înghesuite într-un pachet de trei decenii. Apoi, gata desfigurată, ideea de generație a continuat să fie folosită în gol, ca o moară care macină doar aroganța noastră provincială.
Azi, ideologiile rup din nou legăturile părinți-copii la fel de violent precât le-au rupt la apariția ideilor socialiste în secolul al XIX-lea. Tehnologicul adâncește ruptura.
Dar asta nu are a însemna că întotdeauna în viitor va fi reprodus un astfel de conflict de generații la scara părinți-copii. Acest tip de conflictualitate nu este o constantă a istoriei, să repetăm acest fapt. Uitați-vă la noile generații (nou-veniții) în cercetarea cuantică. Ei continuă munca începută de înaintașii lor fără nicio psihoză a rupturii. Dimpotrivă, caută unificarea dintre relativitate și cuantică, adică între mișcările gravitaționale (din aproape în aproape) și corelațiile instantanee din cuantică (efecte la distanță fără mișcare din aproape în aproape). Nobelul din 2022 pentru fizică a onorat cercetarea acestor efecte la distanță.
Clișeul conflictului dintre generații surprinde ceva din stările mediocrității sociale, dacă ne gândim că germanii nu i-au urmat pe Goethe și pe Schiller, ci au îmbrățișat militarismul lui Bismarck, care i-a condus la dramele de după Primul Război Mondial.
Azi, la noi, dar și în alte țări, mediocritatea socială a celor tineri imită idei venite de la vârfurile unei intelighenții internaționale care vrea progresul omenirii în termeni de drepturi și libertăți. Cei mai vârstnici, mai pățiți, cu o anume experiență a „progreselor” din vremea comunismului, se simt conservatori în raport cu acești tineri, adică mai prudenți. Dar nu între generații apare acest conflict, ci între moduri de a gândi viitorul comunitar.
Perfectă analiza @Astro.Subscriu.