Cea mai mare catastrofă, libertatea…

Elitele puterii din Rusia au interpretat schimbările din anii 1989-1991 ca eliberare de bolșevism. În fond, Boris Elțîn, președintele Rusiei, a cerut ieșirea țării sale din URSS. Nu a fost nicio sugestie occidentală în acel gest istoric, iar poporul rus nu s-a revoltat. CIA nu prevăzuse niciun scenariu al destrămării URSS.

După zece ani de libertate, în care Rusia a pornit spre democratizare, aceleași elite aveau o altă interpretare: nu, esențială nu era eliberarea de bolșevism, esențial era că Occidentul a considerat că a ieșit victorios din Războiul Rece și, drept urmare, și-a trimis ideile liberale în Rusia, iar aceste idei au luat un chip monstruos în domeniul economic al țării.

Rusia se dovedise nepregătită pentru exercitarea durabilă a libertății politice și economice. Cel care a ajuns prim-ministru în 1999, Vladimir Putin, a definit destrămarea URSS drept „cea mai mare catastrofă a secolului XX”, a oprit democratizarea și a kremlinizat oligarhia ce a apărut în intervalul 1992-1999. Economia de piață a devenit, în anii ce au urmat, o piață politică a reglementărilor autoritariste, încetând să mai reprezinte o expresie a liberalismului. Prăpastia dintre bogați și săraci a crescut, iar majoritatea sărăcimii a fost alimentată cu propagandă despre intențiile malefice ale Occidentului, care, pe de altă parte, a acceptat că Rusia mai are de așteptat până ce va deveni compatibilă cu democrația. De astă dată însă, CIA a prevăzut ce s-ar putea întâmpla. În Ucraina creștea constant un curent de opinie pro-Occident, fie și numai de teama curentului pro-Rusia. Acel curent pro-Occident era întrecut numai de corupția elitelor prooccidentale ale Ucrainei.

Diverse rapoarte ale think tankurilor din SUA au înțeles că acolo, între Ucraina și Rusia, se mișcă două mari plăci tectonice. Cutremurul urma să vină sau putea fi provocat pe căi non-naturale. Unii spun că a fost provocat în bună parte tocmai pentru ca după cutremur Rusia să nu mai fie capabilă să influențeze prea multă vreme voința națională a ucrainenilor. În 2014, Rusia a ales să susțină un președinte al Ucrainei care era suspectat că a falsificat alegerile. Alungarea acelui președinte a fost pedepsită de Moscova prin intermediul unor agitații separatiste în regiunile rusofile din est, dar mai ales prin anexarea Crimeii, în pofida acordurilor semnate de Rusia în 1994, acorduri care garantau integritatea teritorială a Ucrainei. Occidentul a acționat destul de moale atunci, iar moliciunea aceea este interpretată azi ca parte a unei provocări care invita Rusia să persevereze în ambițiile ei de a impune neutralitatea geostrategică a statului ucrainean. Alte ambiții, cu anvergură geopolitică mai largă, ar fi urmat să fie potolite abia după ce Rusia ar fi afganistanizat Ucraina. Ceea ce pare a se întâmpla acum.

Cealaltă tabără de interpretări susține că Putin ar fi evaluat greșit șansele Rusiei de a nu intra în capcana afganistanizării, fără să fi fost provocat de altceva decât de dorința de a se răzbuna pentru catastrofa liberalismului rus din anii 1992-1999, y compris destrămarea URSS. Dar am văzut că dispariția URSS a fost opera naționalismului rus, nu o conspirație a Occidentului. Mentalul putinist pune conspirația pe seama sosirii ideilor liberale în Rusia de după 1992.

Ce alt fel de idei au fost vânturate însă în Rusia elțînistă prin intelighenția școlită de KGB? Nu au fost altele. Abia după 1999, prin putinism, au apărut ideile euroasiatismului, o doctrină care are țeluri antiglobaliste și antioccidentale, dar nu are de construit un proiect economic cu specific euroasiatic. Proiectul economic al Chinei nu s-a născut din ideile euroasiatismului putinist.