Cel mai urât dintre pământeni

Jurisdicția internațională cere dovezi asupra comenzilor celor care au ordonat crime de război pentru ca un proces penal să îi poată condamna drept criminali. Se știe, de pildă, că în privința lui Miloșevici nu s-au putut găsi astfel de probe.

Asta nu vrea să spună că în Ucraina nu e război și că nu s-au putut petrece acolo crime de război.

Dar… Să ne punem în pielea celui mai urât dintre pământenii zilei de azi… Dacă noi, românii, ar fi trebuit să trimitem armatele noastre ca să alipim țării Transilvania, n-am fi numit, desigur, această operațiune război. În mentalul liderilor ruși, Ucraina de azi e aidoma Transilvaniei noastre de ieri. Mentalul patrioților ucraineni seamănă mai degrabă cu mentalul patrioților maghiari? Nu tot ce seamănă e asemănător.

În Europa de Est nu au fost încă aplicate peste tot principiile wilsoniene care au fost concretizate pe teritoriul fostului Imperiu Habsburgic după Primul Război Mondial? În mentalul patrioților ucraineni, răspunsul este că abia după dispariția URSS s-au copt condițiile aplicării acelor principii care legitimau autodeterminarea popoarelor. Liderii Federației Ruse contestă (tocmai de aceea) că ar exista un popor ucrainean diferit de poporul rus.

Recensământul asupra celor care se simt și se declară ucraineni ar putea rezolva problema teritorialității acestui sentiment național dacă n-ar exista și teritorii (regiuni) în care acest sentiment nu este împărtășit de majoritatea populației regionale. Din pricina aceasta, celebrul Henry Kissinger cere liderilor lumii să convingă patrioții ucraineni că ar trebui să negocieze asupra teritoriilor disputate, așadar să revină la ceea ce așteptau Germania și Franța când au garantat acordurile de la Minsk.

Wilsonianismul n-a putut avea, după dispariția URSS, un curs garantat de marile puteri. Acum, chiar principiile wilsoniene sunt „teritorii” disputate. În fond, asta este cheia situației de confruntare militară dintre Rusia și Ucraina. Dacă era să își rezolve problemele teritoriale fără garanții de la Versailles, România de după Primul Război Mondial ar fi putut intra în logica aceluiași fel de confruntare? Istoria nu se face cu dacă, da, știm, dar se face de multe ori cu armele, mai ales când o mentalitate imperială (cum e a maghiarilor și a rușilor) se află în joc. Pentru ucraineni, acum, e război, pentru ruși, e o operațiune de menținere a sferei imperiale de influență. Dacă ar fi să aibă curs wilsonianismul, ar fi necesară o conferință internațională de pace, ceea ce, deocamdată, nu propune nimeni, deși problema ucraineană a fost deja masiv internaționalizată.

Cel mai urât dintre pământenii zilei de azi, Putin, n-are niciun interes să propună așa ceva. Dar comunitatea internațională? Nu este în culpă că nu propune lărgirea negocierilor ruso-ucrainene până la formatul cel mai reprezentativ?