Chemați-l pe Constantin Argetoianu!

După opinia mea, cele mai importante pagini de memorialistică asupra anilor 1932-1934 le-a scris Constantin Argetoianu. Regele Carol al II-lea l-a considerat omul cel mai potrivit să conceapă o nouă Constituție. Țara era în criză financiară, urmare a crizei mondiale ce a izbucnit în 1929. Memorialistul Argetoianu dă toate amănuntele despre reforma sa constituțională în volumul „Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. 1932-1934”. Regele a amânat reforma până în 1938, când planul Argetoianu a luat o formă care nu mai semăna cu intențiile acelei reforme. În principiu, reforma Argetoianu urmărea depolitizarea administrației de stat, la centru și în județe.

Din 1932 până în 1938, statul nostru a cunoscut cea mai shakespeariană perioadă din istoria sa. E limpede, citind despre intențiile constituționalistului Argetoianu, că lungul șir de crime politice care au marcat domnia lui Carol al II-lea nu ar mai fi fost posibile, în primul rând pentru că reforma Argetoianu ar fi redus rolul partidelor și ar fi transferat autoritatea asupra unui Executiv mult mai puțin dependent de conducerile de partid.
Regele a ratat, în 1932, să rămână în istorie ca un personaj pozitiv. În retrospectiva actuală asupra interbelicului, apare exagerat rolul unui filosof precum Nae Ionescu în anturajul Regelui. Memoriile lui Argetoianu repun în unghiul cel mai puțin falsificatoriu mințile ce contau cu adevărat în chestiunile esențiale ale statului nostru interbelic.

Ce vreau să spun?
Ceva simplu de spus, greu de înțeles. Cât de important poate fi momentul ales pentru o reformă constituțională…
Acum avem o coaliție de guvernare care are voturile necesare pentru modificarea textului constituțional, dar nu avem o dezbatere despre aceste modificări, nici o viziune asupra lor.
În vremea cuplului Ponta-Antonescu am avut și o comisie specială de redactare a modificărilor. Arhiva parlamentară stă mărturie despre mediocritatea lucrărilor din comisia aceea.
Problema e că, dacă ne apucăm să comparăm politicienii de azi cu oameni ca Argetoianu, obținem niște copaci în care ne urcăm zi de zi spre a deveni maimuțe tot mai capabile să coboare cândva, nu se știe când, în genul uman.
La noi s-a făcut multă tevatură asupra faptului că doar Nae Ionescu ar fi înțeles la timp că țara ar fi avut nevoie de un partid de mase spre a ieși din politicianismul păgubitor al găștilor de interese personale. Reperul erau succesele sociale ale regimului din Italia, care – miracol – reușise, între altele, să facă din Napoli un oraș curat, din care a dispărut obiceiul scuipatului pe jos. Acest lucru nu lucra în uimirea admirativă a filosofului, ci în experiența politică a lui Argetoianu, niciodată obsedat până la patologic să-l convingă pe Rege de urgența viziunii sale. Regele urmărea să devină el liderul acelui partid totalitar.

Ca și azi, după 1929, țara era căzută în dezechilibrul negativ dintre venituri și cheltuieli. Atunci, după criza aceea, Argetoianu începe să înțeleagă că au loc schimbări mari și că lumea se îndreaptă către o eră a datoriilor suverane rostogolite până la pierderi de suveranitate.
Bloomberg estimează azi o reorganizare a globalizării cu un cost de 20 la sută din totalul schimburilor comerciale. Rezultatul? Prețuri mai mari. Inflație. Consecința? Datorii suverane și mai umflate. Pierderi de suveranitate și mai accentuate.
Un Argetoianu care ar gândi o reformă constituțională acum, aici, în România ar avea aceeași problemă de rezolvat: o masivă depolitizare a administrației statului, o trecere într-un regim constituțional care să elimine din joc pagubele produse de politicianism.

După trei decenii de pluripartidism, constatăm nu doar un grad prea mare de politizare a administrației, ci și un nivel inacceptabil de ridicat al diletantismului cadrelor de vârf ale partidelor. Selecția liderilor județeni este azi o afacere în stil mafiot în mare parte. Ce ar putea fi reparat în acest sens nu ține strict de textul constituțional, ci de mecanismele interne de școlire politică din partide. Dar textul constituțional ar putea să prevadă obligativitatea școlilor de cadre și un mecanism de omologare a lor care să fie cât mai apropiat de acela din sistemul învățământului superior.
Asta ar presupune însă mai întâi curățenie generală în jungla doctoratelor plagiate.
În 1932 trecuseră nouă ani de la anterioara schimbare a Constituției. Noi, acum, ne aflăm la 19 ani de la votul din 2003 pentru o înnoire a textului constituțional. 19 ani în care dezbaterea pe astfel de texte fundamentale a fost minimă. Ca și cum am fi mulțumiți cu starea generală a țării. Nu suntem, e clar. Dar ne lipsesc profesioniștii în materie de constituționalism. Diletanți? Căcălău, Măria Ta!