În aşteptarea americanilor, care se spune că au venit, românii continuă să aştepte schimbările, care nu mai vin. Viza americană poate deveni deja scop strict diplomatic. Ba, cu asistenţă pseudo-americană şi pseudo-europeană, situaţia din România revine la matca securisto-comunistă. Atât de incredibil este fenomenul încât, datorită evoluţiei vieţii cotidiene, puţini sunt dispuşi să-l recunoască, din motive întemeiate. Statul comunist român nu a fost nicio clipă scos în afara legii, aşa cum ar fi fost normal. Foştii activişti, securişti, membri ai partidului comunist ar fi trebuit trecuţi printr-un purgatoriu. Inclusiv unul cultural autentic, nu unul tipic propriului regim. Existau suficiente forţe morale care să poată prelua puterea politică a României, excluzând, cum ar fi fost normal, aparatul politico-torţionar. Însă, unora, deţinuţii politici le-au trezit mai multă circumspecţie decât cei de drept comun. Întregul patrimoniu public ar fi trebuit evaluat, apoi transferat în interes public, fără noi paragrafe de ocultare. S-a văzut cum blocarea acestui transfer de patrimoniu s-a făcut în interes privat, sau în susţinerea strictă a unor grupări.
Noul sistem politico-administrativ, după ’90, s-a constituit prin înlocuirea mamutului totalitar cu un altul, identic. Au fost, practic, schimbate inscripţiile de pe clădiri, aranjamentele juridico-legislative, obligatorii desigur, totul reintrând în vechea matcă. O schimbare propagandistică, la nivelul cuvintelor, antetelor, cu oameni interesaţi de propria situaţie. Noua clasă, transpartinică, susceptibilă, în majoritatea ei, face parte din gunoiul noilor servicii secrete, şi s-a autogenerat încât sistemul, astăzi, s-a blocat. Precum Germania nazistă a fost pusă sub lupă de forţele aliate, aşa trebuie cu România momentului. Oricâtă posibilă bunăvoinţă ar mai exista, pe undeva, prin Parlament, Guvern, societate civilă, pentru scoaterea României din acest punct fatal, nu pot fi şanse de reuşită. Actualele partide politice provin, toate, din forţele negre ale trecutului. Oamenii politici actuali, majoritatea, provin dintr-o clientelă existând într-o infernală reţea de corupţie, subminare, lipsită de normele elementare de conduită democratică. Acuzându-se unii pe alţii, nu fac decât să-şi sporească o popularitate mai presus de orice standard convenabil societăţii. Atunci când nu sunt vedete, plasează în faţă oportuniştii de serviciu, cosmetizaţi de parcă secretul universal ar fi în mâinile lor. Viaţa politică actuală s-a constituit, fără ieşire, în format tabloid.
S-a făcut neîncetat apel la creştinism, cultură, ideologie, moralitate. Toate proiectele au eşuat, în spatele lor aflându-se un prea de tot manifest carierism intelectualo-spiritual, ca şi cum acesta ar duce undeva. Mi-e limpede că marea noastră cultură sub comunism a făcut parte din spectrul propagandei, fapt evident din configuraţia actuală a lucrurilor la vârf. Avem atâtea genii declarate încât dictatura pare un termen depăşit. Era imposibil, de altfel, ca lucrurile să meargă într-o altă direcţie cât numele de ”referinţă” erau mai puţine decât bucuriile acelor ani. Era normal, dacă am fi devenit o societate cât de cât aşezată, ca aceste lucruri să se vadă astăzi într-o transparenţă superior unificatoare, spre un proiect comun. Însă, din păcate, lucrurile se află într-un trend al degenerării planificate.
Ţările foste comuniste din jurul nostru au depăşit de multă vreme această chestiune a monolitului, deblocând istoria. Altfel, le-ar fi fost imposibil să revină în matca europeană. România exportă în continuare soluţii politice, administrative, morale care nu au legătură cu libertatea. Libertatea, în România, este voit confundată cu dictatura centrului. Nici nu te poţi aştepta la altceva de la nişte inşi care n-au fost decât nişte repetitori ai unor teme date, extrem de folositoare, cum s-a văzut, ascensiunii la vârful ierarhiei publice.
Societatea românească a fost spulberată, ca o bătrână pe o trecere de pietoni de un bolid cu suta de km la bord, de aceste contrafaceri îndelung lucrate. Eficienţa lor a fost verificată istoric, în amănunt. Singura schimbare în România este la nivelul reclamelor, societatea rămânând realmente la fel de cenuşie, inhibantă. Aceeaşi luptă primitivă între persoane, aceeaşi problematică a impasului total, aceleaşi delaţiuni. Lipseşte din decor doar N. Ceauşescu, dar şi acesta s-a lăsat inventat, absenţa lui ar fi fost imposibilă. Toate instituţiile caută fundamentări lipsite de logică, banul public fiind principala sursă pentru majoritatea acestor delapidatori. Nu-i este greu, în condiţiile date, unui ins precum Gigi Becali să fie un triumfalist. El ar trebui să fie simbolul popularităţii, arhetipul, în acest moment. După ce Vadim Tudor a fost simbolul popularităţii omului politic. O lume de stadion intrată în arenă spre a se sfâşia, redusă la magia manipulării.
Dispariţia acestei Românii asasine, blocată într-o istorie a morţii civice, morale, culturale, creştine, îi sperie pe mulţi care deţin puterea. Au motive de natură practică. România va trebui să fie deasupra, toţi va trebui să fim ceea ce suntem, simpli muritori. A-l mai lovi pe celălalt va fi un act tratat ca atare. A mai submina drepturile comune nu va mai fi un act de mare inteligenţă politică şi va deveni imposibil. Întoarcerea acasă a României noastre dragi, cu istoria ei scrisă cu sânge şi talent, va fi momentul ieşirii la un liman normal, aproape ancestral.
