Ar fi îndreptăţiţi urmaşii nejudecaţi ai comunismului să-i reabiliteze pe cei care i-au băgat în puşcării pe criterii ideologice, ori aceşti foşti puşcăriaşi ar fi cei îndreptăţiţi să-i reabiliteze (moral) pe nejudecaţii călăi comunişti?
Întrebarea are ceva indecent. Răspunsul aparent corect şi decent la această indecenţă ar fi nici – nici.
În ce afacere ne aflăm? Numai Dumnezeu ştie.
În fond, cum să-i reabiliteze unii pe ceilalţi, ori cei din urmă pe cei dintâi? Care ar fi criteriul îndreptăţirii faptului că după ce ţi-am terfelit onoarea şi ţi-am însângerat destinul, vin şi zic: ”Ia-ţi-le înapoi!”.
Totalitarismul comunist şi acela nazist nu sunt vinovate unul faţă de celălalt, ci faţă de ideea divină de Om. Cine să le reabiliteze gânditorii şi călăii? Dar, mai ales, cine şi-ar putea permite lipsa de prudenţă de a-i condamna a doua oară pe nereabilitaţii extremei drepte fără a-i condamna pentru întâia oară pe nereabilitaţii comunismului (încă nejudecată pentru criminalitatea ei, stafia comuniştilor face această imprudenţă).
Lui Corneliu Coposu i-a spus cineva, după 1990: ”Am auzit că vor să vă reabiliteze”. ”Poate eu pe ei” – a replicat Seniorul. Nu era corect nici aşa: cum să rebilitezi nişte criminali?
Aşa pusă problema, pe dos faţă de spiritul zilei, îţi dai seama ce (t)eroare se face azi, când o lege imprudentă (neînţeleaptă) vine să-i condamne a doua oară pe condamnaţii extremei drepte.
Când o problemă pare greu de înţeles, întoarce-o pe dos şi o vei înţelege. E cazul legii Antonescu (217/2015), care s-a născut gata întoarsă cu fundul în sus. O aşezi cu creştetul în sus şi vezi imediat cât de absurdă este: n-are cap!
