Despre cum face Dan Puric bani pe seama fraierilor

În tratatul „Munca actorului cu sine însuși”, Konstantin Sergheevici Stanislavski pune Asumarea ca principiu de căpătâi al nobilei meserii de actor.

Cu alte cuvinte, pentru a avea credibilitate nu trebuie „să te faci” că ești rege, soldat, bufon, nobil, avar, sărac, filozof ori curvă, ci, înainte de a păși pe scenă trebuie să te transformi, devenind pentru o oră ce spune textul sau ce îți sugerează regizorul: rege, soldat, bufon, nobil, avar, sărac, filozof ori curvă.

În măsura în care reușești, îți va ieși și rolul, dar îți vei determina și „box office”-ul, gândind că vei fi remunerat pe măsura prestațiilor.

De mai bine de 20 de ani, Dan Puric și-a propus ca, atunci când iese pe scenă, să devină patriot. Artistic vorbind, îi iese. Are instrumentele necesare. Este unul dintre foarte bunii actori ai României. Are o educație artistică solidă, fiind, atât absolvent al Liceului de Arte Plastice Nicolae Toniza din București, cât și absolvent al IATC, la clasa Dem Rădulescu.

Încă de când era student se vorbea despre Dan Puric cu admirație și pe bună dreptate. L-am văzut în câteva prestații „de școală”, aplaudându-i maturitatea gândirii artistice dar și talentul de mim, talent care îl situa cu mult peste Florian Pittiș. Mai târziu, cariera lui a înflorit în mod firesc, fiind deopotrivă și actor, și regizor.

Dar timpul a trecut. A venit schimbarea de regim din decembrie 1989 și, pentru o vreme, Dan Puric a fost debusolat, mai ales că își pierduse și rațiunea de a fi pe mai departe informator al Securității, așa cum avea să certifice mai târziu CNSAS (vezi ilustrația-Sursa Ziariștionline.ro).

E drept că, profesional, s-a orientat în mod onorabil, înființând Compania de Teatru Passe-Partout și primind (oare cum!?) spre folosință fosta sală a ansamblului artistic al UGSR, Rapsodia, de pe Lipscani. În plus, dovadă a artei sale stau și numeroasele premii de uriaș prestigiu, precum și recunoașterea internațională de care a avut parte.

Însă, dacă ne gândim la fosta-i calitate de informator, calitate pe care a dobândit-o la vârsta de numai 17 ani prin semnătura dată pe Angajament, probabil, din pură dragoste de țară, nu pentru cine știe ce burgheze avantaje de moment (sic!), am putea spune că echilibrul și l-a regăsit pe la începutul anilor 2000 afișându-și în mod artistic patriotismul.

N-ar fi de acuzat pentru asta. Și eu, în felul meu, sunt patriot! Foarte repede, jucând rolul de Patriot grație și tehnicii lui declamatorii, Dan Puric și-a găsit mult mai mulți fani, decât cei pe care îi avea ca simplu actor. De acum devenea învățător, devenea un guru al neamului!

Pentru că, după două-trei interviuri la televizor pe teme de țară, credință, popor, exprimate cu decență, gândurile lui nu doar că au prins concretețea cuvântului. Ele au devenit sunete de goarnă, mai întâi, războinică, mai acum, cam dogită. Ideile nu au mai fost doar exprimate, ele au fost pur și simplu exibate, dovedind prin asta că, iată, se poate, patriotismul poate căpăta și o nuanță aproape pornografică.

Uite-așa, asumându-și personajul „Patriotul”, Dan Puric a început să susțină conferințe pe tema dată: Națiune, popor, ortodoxie etc. Nici asta n-ar fi rău, doar că aceste conferințe sunt pe bani! Adică, dai bani pe bilet ca să asculți monologurile Patriotului. Adică, dai bani ca să te simți și tu patriot, ca Patriotul de pe scenă.

Dar, exibându-și „arta”, guru pe bani al neamului românesc, Dan Puric, cade în păcatul extremei politice și propagandistice: La el, devălmășia dragostei de țară adună naționalism, creștinism ortodox, martiri oropsiți cam legionari ei în devenirea lor, vocație a nemuririi neamului românesc și tot așa.

După scenariul său, inamicii de neiertat ai neamului sunt Uniunea Europeană, NATO, hipermarketurile, filmele occidentale, libertatea de a gândi, piața liberă și mai nou, festivalul Untold, muzica rock sau techno pe care le-a decretat exact ca secretarii cu propaganda ai PCR din anii ‘60, ‘70 și ‘80, drept toxice, punându-și aproape toaaaată pregătirea artistică de care a avut parte la pământ, prin simplul fapt că nu poți anula o formă de exprimare artistică decât într-o dictatură. Or, asta promovează Dan Puric: Ideea unei dictaturi.

Dar, tot luând bani pe spectacolele lui gen „one man show”, pentru că asta sunt de fapt „conferințele” lui, niște simple spectacole, fără să vrea își anulează și condiția de învățător, de guru, prin simplul fapt că guru ăia adevărați își propagă ideile fără a-și pune impresarii să aibă grijă de încasările de la Teatrul Național, așa cum s-a întâmplat recent de Ziua Mondială a Teatrului și fără să își vândă cărțile prin bisericile unde ”conferențiază”, așa cum s-a întâmplat acum câteva zile la un lăcaș din Titan.

Că veni vorba! Domnu’ Guru, tot vânzând în lăcașul Domnului, bagă de seamă că din calicie, de guru ce ești, îl argumentezi pe Iisus, acela care a răsturnat tarabele negustorilor și ale zarafilor din Templu! Asta, că tot te dai creștin și ortodox!

Însă, chiar și lucrul ăsta, că ia bani pe „conferințe”, poate fi iertat! În fond, e actor. Ăsta îi e textul, ăsta îi e monologul, ăsta îi e spectacolul, ăsta îi e rolul, ăsta i-o fi crezul, deși eu mă îndoiesc de lucrul ăsta.

Dar ce amuză este faptul că se găsesc destui care să îi plătească pentru acest gen de spectacole, spunându-și, probabil, ”Da, domnule, le zice adânc!” și neînțelegând că, de fapt, Puric face bani mulți și buni pe seama naivității lor, a spectatorilor încă o dată mințiți.

Pentru că, nu-i așa, „teatrul e o convenție”, ce e pe scenă nu e adevărat. Și încă o dată îmi aduc aminte de Tal evreul, care spunea: ”Dă-mi Doamne, cât mai mulți proști, ca să fac cât mai mulți bani”.