Despre cum nu trebuie să fii când te dai patriot

Eu de sânge sunt sârb. Sârb-sârb. Adică, toți cei patru bunici ai mei au fost sârbi. Cei dinspre tata au venit din Muntenegrul lor direct în Vlașca în care m-am născut. Cei dinspre mamă au făcut un ocol prin Făgăraș; de ce, nu știu.

Când tata a venit la București, la sfârșitul anilor 50, a cumpărat un loc de casă la marginea Militarilor, cam pe-acolo pe unde e autogara. Locul l-a cumpărat de la un evreu, Șuler (Schuller). Cum o fi reușit ăla să păstreze terenul în proprietate, Dumnezeu știe.

Cert e că pe strada copilăriei mele era un mic Babilon. De-a stânga casei noastre, stătea o familie de bulgari. Vizavi, era o familie de unguri. În diagonală, peste drum, săteau doamna și domnul Itescu, de fapt, Isaac, adică, o familie de evrei.

Domnului Itescu îi păstrez o amintire specială pentru că văzându-mă mereu cu câte o carte sub braț, mă chema la el să mă iscodească despre ce-am mai citit, îndemnându-mă să dau iama prin colecția lui de reviste Lumea și Magazin istoric. Dar, ce mai tura-vura, pe strada care avea 24 de case mai erau două familii de sârbi, încă trei de bulgari și restul, români.

Când și când, la sărbători, gospodinele umpleau aerul cu bunătățile pe care învățaseră să le gătească de la bunele lor, fiecare în felul ei: Tanti Tina, unguroaica, făcea de-alea picante, bulgarii, de-alea mai apoase, mai ușoare la stomac, doamna Itescu făcea niște prăjituri kosher de turbau mâțele de poftă, iar mama niște mâncăruri cu măruntaie de porc sau niște plăcinte însiropate de nu mai știai când să te oprești din mâncat.

Noi, copiii de pe stradă, ne bucuram de toate gusturile și aromele alea minunate, dar mai ales ne bucuram de copilăria noastră fără să luăm aminte că unul era bulgar, altul sârb, altul evreu, altul român.

Cam când aveam 14 ani, au venit unii de la primărie și au spus că trebuie să ne mute la bloc. În felul ăsta, mica amestecătură de margine de București a fost răspândită ca frunzele toamnei anului 1974, când s-a întâmplat grozăvia.

Lucrurile astea m-au definit. Așadar, eu am crescut într-un mediu multicultural. Eu am trăit multiculturalitatea, nu doar am citit despre ea. Însă, lucru și mai important, cât de sârb oi fi eu, mă consider 100 % român, iubind, nu neapărat țara asta în care s-a întâmplat să mă nasc, ci țara care ar fi trebuit sau ar trebui să fie. Cu alte cuvinte, iubesc mai mult o speranță, nu un lucru sau un loc concret.

Tocmai de-aia, datorită multiculturalității pe care o pomenesc eu aici nu prea înțeleg cum de unii pot crede că sunt mai cu moț decât alții, înfățisându-se drept ”rrrrrrromâni verzi” descriși și ironizați de Caragiale.

Cum pot spune că sunt deasupra altor nații doar pentru că, după mintea lor, limba română nu e latină, că doar latina au inventat-o dacii, cum dealtfel tot dacii, zgândăriți la intelect de energiile tunelurilor de sub munții Bucegi, au inventat apa, roata, focul, teoria relativității și tot ce e pe pământul ăsta?

Cum pot crede și, mai ales, cum pot să promoveze lucrurile astea, fără să admintă că un om este caracterizat de faptele lui, nu de sângele care îi curge prin vene? De fapt, răspunsul îl știu. Și ei îl știu dar îl ocolesc; unii din naivitate, alții, pentru că așa au temă.

Mecanismul ăsta de propagandă nu e de ieri, de azi. Și nici măcar de pe vremea comunismului. E ceva mai vechi, dar nu detaliez. Însă acum e folosit pentru a convinge lumea că, nefiind latini, suntem mai depărtați de Europa și nu putem accepta valorile occidentale, iar dacă le-am acceptat, trebuie să ne dezbărăm de ele. Jocul nu e nici măcar subtil, e grosier.

Așadar, tu, rrrrromâne, lasă la o parte valori precum: libertate, democrație, respect față de ceilalți, economie liberă și alte prostii de-astea și dovedește-ți rrrrrromânismul acceptând izolarea, separarea de lumea spre care, de fapt, întotdeauna ai privit și la care ai sperat și, mai ales, apleacă-te cu supușenie în fața înțelepciunii muscălești care, iată, chiar în aceste zile își dovedește din plin rafinamentul și ”delicatețea”, după cum o definea la ONU ambasadorul rus Gennadi Gatilov.

Concomitent, după mintea acestor patrioți de tinichea, ca rrrrrrromâni avem datoria de a defila ținând tricolorul în mâna dreaptă, iar în stânga un tulnic din care să cântăm ”Noi suntem româââââni/Noi suntem romââââni…”, uitând că festivalul Cântarea României s-a terminat de 32 de ani.

Prin asta nu zic să ne dezicem de propria identitate culturală, ci să combatem excesele și, mai ales, să combatem capcanele propagandistice. Pentru că, iată, de exemplu, când Enescu și-a dirijat în martie 1899 ”Poema română” nu a făcut-o cocoțat în cel mai înalt copac al Bucureștiului, ci a făcut-o firesc, așa cum se cuvine, cu modestie și umilință în fața geniului acestui popor care i-a inspirat creația.

Dar, dacă l-am pomenit pe Enescu, să mai adaug că, în tinerețe, unul dintre prietenii lui cei mai buni a fost Bela Bartok și că împreună au colindat Transilvania studiind folclorul românesc și pe cel maghiar. Drept rezultat, pe lângă contribuția celor doi la dezvoltarea muzicii modale, Bartok a compus ”Șase dansuri ardelenești”, pe teme românești, iar Enescu a inclus în sus amintita ”Poemă” pasaje dintr-un ceardaș.

ASTA înseamnă să fii român, ASTA înseamnă să fii patriot și ASTA înseamnă să fii european!

De aceea, eu cred că patriotismul real se pune cu modestie în faptă, nu se strigă la tarabă, în piața mare. Și mai cred că a fi patriot înseamnă a te considera european din România, nu român în Europa sau cum vor unii, în afara ei.