Despre Medvedev și crima continuă, de la Vladivostok la Lisabona

Dacă stai mai bine să-i studiezi biografia, actualul vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei, Dimitri Medvedev, e un eșuat al sistemului moscovit. Pornit în viață ca absolvent al Facultății de de Drept din cadrul Universității de Stat din Leningrad, după o scurtă carieră în justiție ajunge profesor de Drept Roman la aceeași facultate.

Concomitent, își construiește o carieră politică de succes, carieră care îl duce până în funcția de Președinte al Rusiei, fiind împins de la spate de Vladimir Putin, cel care îl și invitase, dealtfel, cu câțiva ani înainte, să lucreze alături de el la Kremlin.

Cei care îi cunosc devenirea, spun că invitația s-a datorat calităților profesionale, dar, mai ales, datorită carcaterului său de ”persoană flexibilă, moale, psihologic dependentă, întotdeauna confortabilă psihologic pentru Vladimir Putin”, așa cum îl caracteriza Stanislav Belkovski-Președintele Institutului de Strategie Națională din Moscova, unul dintre personajele oarecum independente de la Moscova.

Ocupând cea mai înaltă funcție și nerealizându-și condiția de marionetă, Medvedev a încercat câteva reforme, neduse până la capăt, mai ales dacă facem referire la cele din plan economic, în primul rând, pentru că Putin a pus piciorul în prag; nu se putea ca Dimitri să aibă succes, luându-i fața.

După un mandat de președinte și după un simulacru de alegeri, Medvedev este tras în plan secund, lăsând fotoliul de președinte stăpânului său de fapt și de drept, Vladimir Putin. Ulterior, pas cu pas, Medvedev ajunge să retrogradeze până în funcția obscură pe care o ocupă azi, funcție din care a făcut declarația de pe contul său ”Telegram”: ”Acum, pe lângă scopul denazificării Ucrainei, Rusia are oportunitatea de a construi și de a conduce un spațiu Eurasiatic, de la Vladivostok, la Lisabona!”

Haida-de! Și eu, păcătosul de mine, care atrăgeam atenția față de periculosul proiect pansalvist și pravoslavnic, condus de ruși. Așadar, asta vrea Rusia!? Asta visează, că de putut, mai greu. Ei nu sunt în stare să câștige războiul pe care l-au declanșat în Ucraina, dar să îndrăznească mai mult!? Dar de visat, nu-i poate opri nimeni, chit că sunt vise de ucigași.

Însă, cum de a făcut Medvedev această declarație? Păi, mai mult ca sigur, la îndemnul strategilor de comunicare de la Kremlin sau, direct, la îndemnul stăpânului Putin. Pentru că, fiți siguri, nimic din ce ar spune el sau oricine altcineva de acolo, inclusiv acel organism pluricelular numit Serghei Lavrov, nu se face fără acordul criminalului-șef Vladimir. Pentru că așa e într-o dictatură: Cel care conduce trebuie să aibă controlul total.

Dar, vă imaginați că visul ăsta aberant ar fi posibil? Vă imaginați că vreuna dintre țările Europei civilizate și-ar sufleca mânecile pentru a ajuta la construirea acestei aberații? E o glumă. Și Medvedev și, mai ales, Putin, știu și ei că asta e o glumă cinică, lansată pentru a mai transmite ceva lumii, pentru că, altfel, rușii nu mai au cu ce se lăuda nici măcar în fața propriului popor.

Ce să îi spună? Că magazinele sunt pline și că viața e ieftină? Că le duduie economia mai ceva ca economia României, pe vremea lui Tăriceanu? Că soldații ruși nu mai au fire de păr în cap, mâini și picioare cu degete cu tot, pentru a socoti victoriile de pe front? Că, de bucurie că sunt eliberați, ucrainienii au umplut taberele de refugiați din Moscova? Poate pe alea din din Liubianka sau din Siberia, da, că altfel, n-am auzit despre alte ”tabere”. N-au ce spune, așa că aruncă petarde de comunicare.

Dar, cum ar arăta Eurasia aia a lui Putin și Medvedev? Ca Ermitajul? Nu cumva, ca Nikolaev? Ca Mariupol? Ca Harkov? Ca lacrimile copiilor care își plâng părinții morți? Ca lacrimile mamelor care își plâng copiii uciși? Ca străzile orașelor făcute una cu pământul, înțesate de cadavre? Precum chipurile desfigurate ale soldaților ruși care omoară oameni nevinovați? Ca vocea acelei rusoaice care își îndemna soțul, soldat pe frontul din Ucraina, să fure și un laptop, pentru că le pleacă fiica la școală? Ca sinistrul procent de 83 % al populației din Rusia care este de acord cu Putin și cu războiul criminal pe care l-a pornit?

Ca teroarea anilor 50, când a fost ucisă elita României? Ca țăranii care au murit în pușcăriile comuniste pentru că nu au acceptat colectivizarea? Ca oroarea Experimentului Pitești? Ca ura din ochii milițienilor care tăiau pe la începutul anilor 70, cu foarfeca, blugii pe care îi purtau tinerii sau părul care li se părea prea lung? Eu cred că așa ar arăta Eurasia aia.

Pentru că Putin, rușii și toți cei care îi sprijină, inclusiv cei de aici, care fac apologia revenirii României sub cizma muscalului nu pot imagina decât o astfel de lume, o lume în care libertatea este absentă, o lume în care zâmbetul e interzis, o lume în care suferința este fapt divers, o lume în care crima este continuă, de la Vladivostok și până la Lisabona.