Două fețe ale banilor europeni și PNRR-ului

Pandemia a făcut ca guvernele și instituțiile internaționale să recurgă la măsuri ce erau considerate tabu în urmă cu puțin timp. Așa se face că, în 2020, UE a renunțat la regulile fiscale dure impuse sub influența Germaniei. Banca Centrală Europeană de la Frankfurt a început și ea un program de cumpărare de datorii guvernamentale în valoare de peste o mie de miliarde de euro, pentru a ajuta guvernele să acopere o parte a deficitului. Apoi a urmat programul Next Generation EU, despre care se vorbește atât de mult, în valoare de 750 de miliarde de euro.

Despre fondul Next Generation EU s-a spus că va fi o bornă importanta pe drumul UE către federalizare, deoarece, pentru prima dată, banii vor fi împrumutați direct de Comisia Europeană (nu de guvernele naționale) de pe piețele financiare.

Aparent, statele UE, în special cele din zona euro, au fost eliberate de constrângerile bugetare și au avut posibilitatea de a se împrumuta oricât de mult.

Nimic mai fals, spune jurnalistul Thomas Fazi, într-un articol publicat de Spiked. ”Statele euro nu și-au recâștigat suveranitatea monetară. Dacă moneda ta este emisă și controlata de o instituție care este în afara granițelor, așa cum este cazul statelor euro, atunci statele nu pot emite monedă și nu sunt suverane din punct de vedere monetar, indiferent de cum se comportă instituția care emite monedă, în acest caz Banca Centrală Europeană”.

Suveranitatea monetară există atunci când banca centrală depinde de guvern și de parlamentul național. Or, în zona euro, guvernele sunt cele care depind de Banca de la Frankfurt. Și sunt multe exemple în acest sens: programul de împrumut semnat de Irlanda cu troica BCE-FMI-Comisia Europeană; împrumuturile pentru care a semnat Grecia cu aceeași troică și care au stabilit liniile de guvernare pentru generații întregi; îndepărtarea guvernului lui Silvio Berlusconi, în 2011, și înlocuirea lui cu un fost comisar European, Mario Monti. Aceste dictate politice deghizate în instrumente financiare au dus la apariția unor puternice mișcări populiste în Italia, în Grecia, în Spania.

”Acțiunile Băncii Centrale Europene începând de la criza financiară din 2008 și până acum arată că această instituție este una politică, având autoritatea de a îngenunchea statele”, scrie Thomas Fazi. Această autoritate se impune în fața alegătorilor din aceste state, atunci când ajung la putere partide considerate eurosceptice, populiste, etc. Iar suspendarea, din cauza pandemiei, a constrângerilor bugetare din Pactul de Creștere și Stabilitate și generozitatea bruscă a BCE sunt doar măsuri de moment, urmând să se revină la rigoarea anterioară.

Având în minte cele de mai sus, trebuie subliniat că există doua categorii de state în cadrul UE în acest moment: țările care s-au repezit să încaseze (prin Planuri Naționale de Recuperare și Reziliență) toți banii alocați din Fondul Next Generation EU, alături de îndatorarea și prin alte instrumente, și țările care au fost mult mai prudente, știind că sprijinul băncii de la Frankfurt va dispărea  și vechile reguli fiscale vor fi reinstituite în curând. Un semnal în acest sens vine din Germania, unde viitorul cancelar, Olaf Scholz, deși este social-democrat, este un adept la reducerii maxime a datoriilor, la fel și viitorul ministru de Finanțe, liberalul Christian Lindner. În urmă cu un an, un fost membru al Consiliului Băncii Centrale Europene, Yves Mersch, a sesizat că multe guverne nu sunt atrase suficient de fonduri precum Next Generation EU. Acum, teama revenirii la austeritatea ultimului deceniu a făcut ca statele din zona euro să aibă un răspuns fiscal la criza pandemiei foarte anemic în comparație cu țări care sunt suverane din punct de vedere monetar. SUA, Marea Britanie, Canada, Japonia, Australia au recurs la răspunsuri fiscale care merg de la 10% până la 20% din PIB. În UE, doar Germania a ajuns la circa 10% din PIB, în timp ce Spania sau Italia abia s-au ridicat la 5%.

Reacția instituțiilor UE a fost să insiste asupra faptului că țările membre trebuie să ia bani din aceste scheme pentru a da dovadă de ”solidaritate europeană”. Însă, după cum o arată bine cazul Ungariei și Poloniei, accesul la aceste fonduri implică multe condiționări politice. Pe de altă parte, fondul Next Generation a fost catalogat de comentatori importanți, precum Wolfgang Munchau, drept ”irelevant din punct de vedere macroeconomic”; 750 de miliarde de euro pare mult, însă înseamnă doar 5% din PIB-ul UE, iar banii vor fi oferiți pe parcursul a șase ani, ceea ce echivalează cu o expansiune fiscală de circa 1% PIB-ul UE, în condițiile în care aceeași UE a pierdut 15% din PIB doar în 2020. Apoi, o parte importanta din aceste fonduri vor ajunge în statele membre sub forma de împrumuturi. Chiar și așa-zisele granturi vor ajunge să fie rambursate de statele membre, prin contribuțiile lor la bugetul UE. Un calcul făcut în cazul Italiei arată că transferul net de bani prin Planul Național de Reziliență va fi de doar 4 miliarde de euro pe an. Și ar mai trebui adăugat că planul italian prevede alocarea mai multor fonduri pentru egalitatea de gen decât pentru sănătate, căci la asta duce condiționarea politică.

Pentru aceste sume „irelevante macroeconomic”, statele care se împrumută se supun unor condiționalități politice și economice foarte stricte. În ultimii ani, asta a însemnat reducerea cheltuielilor publice, în special a pensiilor, a ajutoarelor de șomaj și a beneficiilor sociale. Daca îndatorarea prin intermediul Next Generation EU va urma aceleași criterii, atunci vom avea de a face cu o altă pârghie de întărire a controlului Bruxellesului asupra politicii bugetare a țărilor membre, cu întărirea controlului unui regim tehnocratic cu sediul la Bruxelles și Berlin.

În urmă cu jumătate de an, economistul olandez Adriaan Schout cerea ca țara sa să nu folosească fondurile pentru redresare puse la dispoziție de UE, pentru că ”nu se poate ca Comisia Europeană să pună condiții Olandei”. ”Când o țară ajunge în incapacitate de plată, se adresează, de regula, FMI pentru sprijin financiar. Apoi, țara trebuie să accepte condiții stricte. Apelul la FMI este o ilustrare a eșecului democrației din țara respectivă. Banii FMI sunt un lucru rușinos. Noul fond European de refacere este un fel de construcție FMI care se adresează chiar și țărilor cu economii puternice și cu structuri politice funcționale. Dacă Olanda va dori să folosească fondurile, va trebui să se supună criteriilor Comisiei”, scria Schout, pentru NRC Handelsblad. ”Noul fond de urgență al UE este un pas în direcția creșterii influenței europene în politica națională. Taxele, moratoriile pentru creditele ipotecare, piața muncii sunt aspecte care se dezbat în parlamentul național și cu partenerii sociali. Planul de recuperare presupune transfer de putere. Viitoarele guverne vor fi legate de mâini și de picioare de reformele promise Comisiei Europene. Dacă este nevoie de mai multă putere la nivelul UE, aceste puteri ar putea fi stabilite într-un cadru politic si legal, nu printr-un fond de urgență”, mai scria Schout, într-o publicație care nu poate fi deloc acuzată de „Euroscepticism”.

Iar dacă cetățenilor europeni le va fi tot mai greu să plătească datoriile contractate de statele lor, ar putea conta totuși pe niște declarații cinice din partea Băncii Centrale Europene, similare cu cea făcută recent de guvernatorul Băncii Angliei, o declarație fără precedent și criticata inclusiv de membri ai Comisiei de Politică Monetară a Băncii Angliei: ”Îmi pare rău pentru ce se întâmplă. Nimeni nu a vrut să se întâmple așa ceva. Inflația mănâncă veniturile gospodăriilor din țară. Sunt singur că oamenii simt deja asta când vine vorba de prețurile care cresc”. Cu alte cuvinte, bogații fac pe pot face, iar săracii suferă ce trebuie să sufere.