G. Liiceanu povesteşte cum era să fie violat în vis de un cal

Motto: „Alo, alo, n-aţi văzut un cal maro?”

Gabriel Liiceanu a comis-o din nou. Pe „contributors.ro”, acesta povesteşte cu lux de amănunte visul pe care l-a avut chiar în noaptea de Anul Nou, în care era gata-gata să fie violat de un cal murg, adică maro! Într-o antologie a literaturii penibile, textul acesta, intitulat „Vis din noaptea de Anul Nou”, va ocupa un loc de cinste, avînd toate atributele care să-l califice.

Despre ce este vorba? E o poveste încîlcită, în care Liiceanu se visează mergînd liniştit pe stradă, cînd, deodată, i se alătură un cal care, pur şi simplu, se suie cu picioarele pe el, exact aşa cum fac animalele în călduri cu femelele! În zadar încearcă filosoful să apeleze la trei poliţişti aflaţi în apropiere, căci ei nu pot să intervină în lipsa unei plîngeri prealabile. Într-un final, Liiceanu, imprudent, totuşi, se apleacă şi scapă de călărire. Apoi, se trezeşte cu o durere de coloană (sau colon?), frecîndu-şi umărul pe care calul îşi aşezase picioarele din faţă.

Întrebarea care se naşte este următoarea: de ce a simţit nevoia Gabriel Liiceanu să ştim noi, cititorii, ce a visat el în noaptea de Anul Nou?

Un răspuns ar putea fi că, de fapt, Liiceanu a transmis un mesaj pentru cineva, iar acest text înlocuieşte banala scrisoare sau prea distantul e-mail. O analiză psiho-critică a textului ne duce cu gîndul la concluzia că în acea noapte cineva trebuia să-i fie alături, dar nu a mai venit, astfel că autorul a adormit cu gîndul la misteriosul personaj. De aici visul şi mesajul transmis celui care l-a generat.

Un alt posibil răspuns la întrebarea de mai sus ar fi că autorul ar vrea să afle de la noi semnificaţia acestui vis! De aceea, mă grăbesc să-i dau o mînă de ajutor.

Sigmund Freud, părintele psihanalizei, asociază calul din vis cu DORINŢA SEXUALĂ, purtînd simbolul unei conexiuni romantice sau sexuale cu o anumită persoană la care te-ai gîndit în cursul zilei şi care nu ţi-a fost alături pînă cînd ai adormit! Această interpretare a visului vine în continuarea teoriei lui Aristotel, care considera că visul nu este altceva decît prelungirea gîndurilor omului, pe care acesta le-a avut în timpul zilei.

Carl Jung, continuatorul lui Freud, a lărgit oarecum orizontul acestui gen de vise, considerînd visul cu calul ca pe un îndemn de a te concentra pe puterea interioară, acest vis fiind un semn bun.

Există însă şi dicţionare de vise, în care sînt date semnificaţiile visului cu calul în funcţie de culoarea acestuia, de ipostaza în care el apare în vis etc. Astfel, de pe site-ul „bzi.ro”, aflăm ce înseamnă să visezi un cal murg (maro):

„Calul murg (maro) reprezintă schimbarea. Poate că ai o problemă din care te zbaţi să ieşi şi numai o schimbare totală poate fi soluţia. Calul murg poate fi simbolul puterii interioare pe care o ai şi pe care trebuie să o scoţi la lumină. Sau poate fi simbolul libertăţii la care tînjeşti. Numai dîndu-ţi libertatea de care ai nevoie poţi reuşi să faci ceea ce-ţi propui. Dacă eşti călare pe murg, poate însemna importanţa conectării cu anumiţi oameni sau poate dezvălui dorinţa sexuală faţă de o anumită persoană”.

Din păcate, interpreţii nu ne spun decît semnificaţia visului în care omul călăreşte calul, or, în textul lui Liiceanu, este vorba despre un vis în care el este călărit de cal. Ne amintim că, nu cu mult timp în urmă, într-un interviu, Liiceanu declarase fără echivoc: „M-am îndrăgostit de Vlad Voiculescu!” (v. https://www.cotidianul.ro/gabriel-liiceanu-m-am-indragostit-de-vlad-voiculescu-mi-se-parea-angelic/). Nu ştim dacă liderul USR este personajul care a generat visul acesta al lui Liiceanu, dar ne mai amintim că, în campania electorală prezidenţială din această toamnă, filosoful l-a mustrat dur pe Theodor Paleologu pe care îl acuza că strică procentele candidatului USR, Dan Barna, deci ceva-ceva pasiune pentru partidul lui Vlad Voiculescu ar avea Liiceanu.

Dacă, însă, textul este pur şi simplu o încercare literară, atunci lucrurile se complică, întucît Gabriel Liiceanu nu este la prima izbîndă pe teritoriul ridicolului. Cititorii „elitistului” cunosc precedentele lui Gabriel Liiceanu, căci textul acesta încoronează o serie lungă de pasaje ridicole, precum vestitul articol despre dialogul „filosofului” cu cele două maşini ale sale, botezate Siegfried şi Marcello, sau incredibila descriere a ritualului său de dimineaţă, cînd îşi geluia hoitul cu diverse mirodenii şi afrodisiace, asortate cu întînirile din acea zi, potrivite cu vremea de afară şi perfect armonizate cu romanul (sic!) din care a plagiat („American Psycho” al scriitorului american Bret Easton Ellis)!

Să revedem acele pasaje care prefaţează acest ultim eseu al lui Liiceanu. Mai întîi, iată un fragment din dialogul autorului cu cele două maşini ale sale, publicat – culmea! – în „Cotidianul”, pe vremea cînd ziarul îi aparţinea lui Sorin Ovidiu Vântu:

„Cind s-au exprimat atit de frumos („cele doua masini pe care le are in posesie“), autoarele articolului nu si-au dat, iarasi, seama (de-asta nu e bine sa intram cu picioarele in viata oamenilor si a masinilor!) ce loc sensibil au atins. Siegfried nu e al meu! Ca si Marcello, el nu e nici macar al Editurii Humanitas care a angajat leasingul, ci e al firmei care l-a dat in leasing. Or, Siegfried sufera teribil din cauza asta. Este pur si simplu terorizat ca firma de leasing o sa-mi propuna, dupa doi-trei ani, o alta masina si ca am sa renunt la el. (Tentative au existat deja si, dupa ce am condus o sora a lui din Seria M – a aflat, bineinteles -, am crezut ca o sa moara pur si simplu. Argumentul ca orice amanta de o noapte te face sa-ti iubesti mai tare sotia l-a lasat complet rece.) Sint momente cind se opreste pe marginea soselei si cind ma pune sa jur ca, atunci cind se va putea, am sa-l cumpar si ca va fi cu adevarat al meu. Sper si eu din tot sufletul ca viata ne va uni cindva definitiv.

Cind Marcello a aparut in garaj, in boxa de linga Siegfried, am crezut ca o sa se surpe cerul. Trei zile nu m-a mai lasat sa ma urc in el. „Siegfried!“, i-am spus, „intelege baiatule, tu nu esti masina de Bucuresti. E pacat de amortizoarele tale! Pe urma, dupa trei-patru parcari la Casa Scinteii, ramii fara oglinzi. Adu-ti aminte ce ne-a spus domnul de la firma, ca se fura pe capete oglinzile de BMW. Ne-a sfatuit chiar, ca sa putem parca linistiti, sa-ti crap oglinzile cu o lovitura usoara de ciocan si ne-a aratat, iti mai amintesti?, si locul in care trebuie lovit. M-am infiorat, tii minte. I-am raspuns ca mai bine mi-as fi dat cu ciocanul peste degete decit sa comit barbaria pe care mi-o propunea. Ti-am vazut atunci ochii splendizi, arcuiti fin spre aripa, cum au inflorit intr-un zimbet recunoscator. Cred ca din clipa aceea ai inceput sa tii la mine. Dar sa revenim. Marcello, Siegfried draga, o sa ne ajute, lasindu-se frecat toata ziua in acest oras care, vorba lui Cioran, arata din ce in ce mai mult ca un sancru, sa raminem in forma pentru drumurile mai lungi“. N-a raspuns. Am schimbat tonul. L-am rugat, cu o severitate abia mascata in glas, sa termine o data cu nationalismele timpite nemtesti, i-am explicat ca am intrat cu totii in Europa si ca, oricum, traim intr-o lume a globalizarii: motoarele sint nemtesti, designul e italian, soferii sint romani. Si ca trebuie sa invete odata si odata sa respecte pe „altul“ si „diferitul“.

Siegfried este insa trufas. (S-ar putea ca superbia lui sa-l piarda intr-o buna zi.) Seria 3 a BMW-ului este singura care a produs un bolid, lasind recognoscibila linia clasica a prototipului. (Din cauza asta seamana cu un campion pe suta, care se prezinta la start imbracat intr-un costum Balmin.) Daca francezii au dat lumii brinza perfecta (Brie de Meaux), iar italienii lauta perfecta (Stradivarius), nemtii au dat lumii motorul perfect. El s-a numit BMW, iar intruparea acestui geniu intr-un individ poarta numele de Siegfried. Trebuie sa luati, cu mine si cu Siegfried, o curba pe Valea Oltului, domnule Teodorescu, in care sa intrati cu 110 pe ora si sa iesiti cu 130, bind in timpul asta, fara ca un strop sa va alunece pe pantalonii de culoarea oului de rata, o ceasca de cafea, pentru ca sa puteti intelege ceva din minunea numita Siegfried. Trebuie sa mai stiti ca mugetul motorului, un muget tandru si salbatic totodata, e cel care ii innebuneste pe fericitii soferi ai unui Siegfried. Mugetul acesta inconfundabil, obtinut prin combinatii sofisticate de filtre executate in laboratoarele de testare ale BMW-ului, este rezultatul muncii unei echipe din care fac parte deopotriva ingineri, sunetisti si constructori de orga. La auzul lui, soferul simte ceva ce nu poate fi comparat decit cu efectul afrodiziac al mirosului de frezie asupra unui indragostit sau cu gustul unui simbure de maslina asupra unei pisici. El se lasa auzit la cea mai mica apasare a piciorului pe pedala de acceleratie. Si atunci se mai petrece ceva. Motorul pe diesel al lui Siegfried are o latenta de o zecime de secunda; el nu raspunde in prima zecime de secunda comenzii. Si exact in clipa in care incepi sa te nelinistesti, Siegfried, cu aspectul lui de inalt functionar de banca imbracat in haina la doua rinduri, face un formidabil salt inainte care-ti taie respiratia si te infunda in scaun. Viteza manevrei de depasire este fulgeratoare. Si, din aceasta cauza, Siegfried e o masina pentru Romania, nu pentru Germania. Cine nu a lasat in urma, inghitind instantaneu, una cite una, masinile care se tirasc in cirduri in spatele unui convoi de TIR-uri pe soselele Romaniei a trait, intr-un anume sens, degeaba.

O ultima precizare. Data fiind stilistica lui Siegfried, pe care nu stiu in ce masura am reusit sa o redau in aceste citeva cuvinte, as propune ca la volanul unui BMW 330 xd sa le fie interzis sa se urce celor care nu au citit capitolul „Antinomiile ratiunii“ din Critica ratiunii pure si cele 25 de versuri din Henric al IV-lea (Partea I), care alcatuiesc faimosul schimb de replici dintre Hotspur murind si printul invingator”.

Aţi înţeles, desigur, că Siegfried este BMW-ul, iar Marcello este Alfa Romeo, cele două maşini aflate în posesia lui Gabriel Liiceanu. Iată, acum, şi fragmentul din „Scrisori către fiul meu”, apărut la Ed. Humanitas, 2008, mai precis la pag. 193:

„Îţi mărturisesc că, la rându-mi, petrec în fiecare dimineaţă, în baia mea, minute de adevărată voluptate şi toate în preajma răsfăţurilor pe care mi le procură mai întâi duşul matinal – cu alegerea, după felul în care voi începe ziua, a gelului de duş cel mai potrivit (şovăi zilnic între mirosurile de ghimbir, ceai verde şi lavandă de la Roger&Gallet) -, apoi, odată duşul terminat, utilizarea cremelor de faţă de la Clinique, a cremelor de corp de la Molton Brown sau a gamei de thé vert de la Bvlgari, în sfârşit, alegerea parfumului din prima parte a zilei: Carolina Herrera sau Bois d’Argent de la Dior”.

N-am putea spune, cu mîna pe inimă, că aceste texte sînt „literatură”. Iar dacă, totuşi, Liiceanu insistă, ele ar trebui să poarte un nume, de pildă „literatură onirică de sorginte erotico-elgibitistă, cu accente zoofilice”. Fenomenologică, desigur. Cu o precizare împrumutată de la scriitorul german Lion Feuchtwanger „De la sublim la ridicol e doar un pas, dar de la ridicol la sublim nu se poate ajunge în niciun fel”! Sau, cum spunea scriitorul israelian de origine română Dorel Schor: „Cine e ridicol nu-şi dă seama cît e de ridicol”.