Grupul Etnic German și proprietățile sale (I)

Istoria Grupul Etnic German este un subiect care ne interesează prin impactul pe care l-a avut şi rolul pe care l-a jucat în anii existenţei sale. Ne mai interesează şi prin efectele pe care încă le mai generează în prezent „Deutsche Volksgruppe“, cum era denumit Grupul Etnic German în limba germană.

Despre impactul pe care G.E.G. l-a avut asupra ţării noastre, aş menţiona rolul important pe care l-a jucat minoritatea germană în relaţiile României cu cel de al III-lea Reich, inclusiv prin liderii săi, mai ales față de rupturile teritoriale din 1940. Referitor la minoritatea germană din Europa, trebuie subliniat că Germania a ştiut să exploateze la maximum existenţa sa, atât spre a îşi extinde influenţa politică, cât şi pentru a-şi legitima expansiunea teritorială. În realizarea obiectivelor sale, Germania a ştiut să se folosească, pe post de pioni, de anumiţi lideri ai minorităţii germane din statele vizate, cum au fost pentru România cazurile Fritz Fabritius, Wolfram Brukner şi Andreas Smith sau Sepp Janko, în Iugoslavia.

Spionaj în toate ţările cu minoritate germană

În acest sens, M.A.E. avertizează încă din 1925 că Germania îşi organizează minoritatea din străinătate în vederea atingerii unor scopuri politice, iar o notă M.A.E. din 1926 informa despre existenţa în Stuttgart a unui centru de spionaj numit „Deutsches Ausland Institut“, cu ramificaţii în toate ţările cu minoritate germană. Din aceste rapoarte aflăm că statul german are „două arme efective prin care slăbeşte pe adversari“, şi anume: 1. „Înarmarea aproape a întregii populaţiuni grupată în Uniuni Militare“ şi 2. „O serie de organizaţiuni ale Minorităţilor germane din toate statele străine în care trăiesc asemenea minorităţi.“

În consecinţă, odată cu ascensiunea nazismului în Germania, ţara noastră, cu o minoritate germană de peste 745.000 de suflete (pe care Berlinul îi considera „Volksdeutsche“), intră în calculele naţional-socialismului.
Încă din 1935, comunitatea germană din România ajunsese să fie împărţită între două facţiuni naţional-socialiste, aflate în luptă una cu cealaltă, „Comunitatea populară a germanilor din România“ (Volksgemenischaft der Deutschen in Rumanien), condusă de Fritz Fabricius din Sibiu, şi radicalul „Partid Popular German“, sub conducerea lui Bonfert, de la Braşov, ce menţinea strânse legături cu reprezentanţii în România ai N.S.D.A.P.

O adunare a Grupului Etnic German

„Asigurări speciale“ vs alianță cu Germania

Pe plan extern, în ciuda consolidării evidente a statului german, România rămâne fidelă orientărilor filo-franceze şi filo-engleze de după Marea Unire. Marile Puteri au încurajat acestă politică, oferind garanţii ţărilor din Est, inclusiv României. Astfel, la 13 aprilie 1939, avem declaraţia lui Arthur Neville Chamberlain, făcută în Camera Comunelor, prin care se anunţă disponibilitatea guvernului britanic de a interveni imediat în cazul unei agresiuni la adresa României sau Greciei, la care guvernul român sau grec vor decide să reziste cu toate forţele. De asemenea, declaraţia lui Eduard Daladier din 13 aprilie 1939 oferea „asigurări speciale“ din partea guvernului francez României şi Greciei împotriva oricărei acţiuni vizate să lezeze independenţa celor două state într-o aşa măsură încât acestea să îi reziste cu forţele lor armate.

Propuneri în privinţa unei alianţe progermane au fost făcute de A.C. Cuza în şedinţa Adunării Deputaţilor din data de 2 mai 1934 („Cine ne satisface interesele noastre economice, în primul rând, şi interesele noastre de apărare, acela este aliatul nostru, nu altul. Din acest punct de vedere, eu am credinţa că nu există decât o singură ţară care satisface interesele şi economice şi de apărare ale României, într-un conflict care nu ştim ce poate fi şi când va putea izbucni. Această singură ţară e Germania“) şi în şedința din 14 decembrie 1934 („Concluzia mea este aceasta: o altă politică a apărării intereselor României eu nu văd decât într-o sinceră politică de unire şi alianță cu Germania. Pentru ce? Să vă spun. De Germania, mai întâi, ne leagă interesele noastre economice ca de nicio altă ţară din lume, de Germania ne leagă interesele noastre de apărare împotriva comunismului“) şi de Corneliu Zelea Codreanu în declaraţia din 30 noiembrie 1937 („Eu sunt pentru o politică externă a României alături de Roma şi Berlin, alături de statele Revoluţiilor Naţionale. În 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea alianţă cu Roma şi Berlin“), propuneri ignorate de clasa politică românească.

Planul Konrady: „atragerea vecinilor României de partea Reichului“

În acest context extrem de tensionat pe plan intern şi extern, în care statul român părea a nu face nicio concesie de la politica anglo-franceză, un sas din România avea să facă o propunere extrem de şocantă. Res­pectiva propunere este capabilă să răstoarne mitul „fidelităţii absolute“ a minorităţii germane faţă de statul român. Numele său era Arthur Konrady şi la acea dată era preşedintele filialei din România a Partidului Muncitoresc Naţional-Socialist German („Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei“). O notă M.A.E. din luna februarie anul 1939 (a se reţine data) atrăgea atenţia că Arthur Konrady ar fi înaintat Ministerului Propagandei al Reichului o propunere ca Germania să susţină revendicările teritoriale ale ţărilor vecine României. Operaţiunea urma să poarte numele „Fruhlings Offensive“ şi urmărea în principal atragerea vecinilor României de partea Reichului, dar şi slăbirea statului român, principala putere regională rămasă fidelă Franței şi Angliei.
Din România, propunerile au fost formulate de Aerthur Konrady, preşedintele organizaţiei N.S.D.A.P. din ţară, care, într-un raport înaintat Ministerului Propagandei al Reichului, propune susţinerea pretenţiilor ucrainene, maghiare şi bulgare faţă de România.

A.C. Cuza: „Nu există decât o singură ţară care satisface interesele şi economice şi de apărare ale României, într-un conflict care nu ştim ce poate fi şi când va putea izbucni. Această singură ţară e Germania“.

În raport se motivează această propunere astfel:

O Ucraină independentă, cuprinzând teritorii din Bucovina şi Basarabia, realizată cu sprijinul Germaniei, ar constitui un succes răsunător politic şi ar ataşa Reichului un stat vasal.

Sprijinind pretenţiile teritoriale al Ungariei faţă de România, s-ar mări ascendentul Germaniei şi s-ar deschide drum larg propagandei naţional-socialiste în Ungaria.

În fine, dând sprijin bulgarilor în privinţa retrocedării Cadrilaterului, aceștia ar fi obligaţi la recunoștință şi Germania şi-ar putea asigura predominarea în Europa Balcanică.

Acest plan, denumit de Konradi „Fruhlings Offensive“ – ofensiva de primăvară –, se află în prezent în studiul oficialităţilor din Berlin.

„Heim ins Reich!“

La începutul anului 1939, alte surse îl prezintă pe Arthur Konrady ocupându-se de organizarea „Fruhlings Offensive“ (ofensiva de primăvară), care urmărea susţinerea pretenţiilor teritoriale ale Ungariei, Bulgariei şi U.R.S.S., având ca scop de a face statul român mai maleabil în faţa pretenţiilor Germaniei şi de a obţine o „uşurare“ a situaţiei „germanilor din România“, iar conform altor surse, etnicii germani din Transilvania cunoşteau clauzele protocolului adiţional secret dintre Germania şi U.R.S.S., la scurtă vreme după semnarea acestui pact.

După răpirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei, ca urmare a notelor ultimative ale guvernului sovietic din 26-27 iunie 1940, populaţia germană din aceste regiuni avea să fie mutată în Germania. Acest fapt convenea Berlinului, încadrându-se în politica sa oficială „Heim ins Reich“ (adică înapoi în Germania), politică ce dorea atragerea în Reich a unui număr cât mai mare de Volksdeutsche (etnici germani) care să poată fi colonizaţi în teritoriile recent cucerite.

România pierdea Basarabia şi Bucovina de Nord; Reichul, pe de altă parte, câştiga, pe lângă încrederea Rusiei, şi un număr important de Volksdeutsche basarabeni şi bucovineni, muncitori şi obişnuiţi cu greul.

Fiind perfect conștienţi de rolul pe care Reichul l-a jucat în fărâmiţarea României Mari, oficialii de la Berlin impuneau României, dar și Ungariei, odată cu semnarea Dictatului de la Viena, un protocol adiţional despre minoritatea germană. Respectivul protocol impunea celor două state să trateze în condiţii de egalitate etnicii germani. Faţă de Ungaria, etnicii germani aveau să se teamă de temuta „maghiarizare“, iar faţă de România, de o posibilă politică de represiune, ca răspuns la implicarea Germaniei în fărâmiţarea României Mari. Astfel, România a fost obligată să recunoască şi existenţa Grupului Etnic German, fapt pe care statul român refuzase să îl facă până la acea dată.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.