Guvernarea incompetenței artificiale

Ne-am obișnuit deja cu prezența inteligenței artificiale în lumea de azi, inteligență indusă de știință în roboți, dispozitive, aparate și sisteme care să lucreze în favoarea oamenilor și, astfel, oamenii să nu mai intervină cu erorile și alegerile lor subiective. În România însă s-a instalat o guvernare – numele prim-ministrului nu prea contează, de vreme ce am avut trei într-un an – care a indus în societate nu inteligența, ci incompetența. O răsturnare la 180°. Cei trei piloni ai unei guvernări normale, adică regimul de fiscalitate, cel de salarizare și cel al pensiilor, sunt supuşi la presiunea absurdă a modificărilor permanente și haotice. Pe acest drum, pericolul, precum în fizica materiei, este ruptura. Fac această afirmație gravă pentru că incompetența în guvernarea țării nu pare să mai fie astăzi, cât de cât, echilibrată de celulele de rutină mai profesionale din interiorul ministerelor și altor administrații publice. Avem incompetență indusă în pârghiile birocratice ale statului prin faptul de netăgăduit al plasării în aceste servicii a multor „preferați“ ai partidelor. Un partid – acum PSD – aflat la cârma țării, care în mod permanent se susține cu oameni loiali (poate), dar cel mai des incompetenți, pe care îi promovează în funcții (mari și mici) administrative, e un partid care „dăunează grav sănătății“ națiunii prin promovarea voluntară (artificială, iar nu obiectivă) a oamenilor fără calitate și fără experiență. Rezultatul e golirea instituțiilor de oameni capabili și umplerea lor cu oameni lipsiți de sentimentul răspunderii, căci n-au avut vreun parcurs profesional real, ci doar unul în partid. Exemplul cel mai dăunător se află în birocrația incompetentă din domeniul accesării fondurilor europene. Am reajuns în mod dramatic la starea pe care am trăit-o sub regimul comunist, îndeosebi în anii ‘80, când orice măsură sau reglementare stupidă impusă de șefi, începând cu Ceaușescu, era acoperită de vorba „las’ că merge ș-așa“. Dar n-a mers astfel decât din rău în mai rău, fapt pe care încă îl mai plătim și astăzi. În 1981 am aflat de un schimb de replici între un șef mare de partid și un recunoscut om de cultură îngrijorat de realitate. Intelectualul îl avertiza pe șef că ceea ce susține e contrar adevărului, iar șeful i-a răspuns: „Cu atât mai rău pentru adevăr“. Parcă a reapărut această disprețuitoare atitudine. Conducerea țării, prin definiție, e vremelnică, însă incompetența artificială instalată e foarte greu de înlăturat. Nu are cum guvernarea să facă ce trebuie și bine când se vede clar că nu știe ce înseamnă bine, adică transformarea unei voințe politice într-o realitate construită temeinic, tenace și minuțios.

Tot auzim, după fiecare greșeală în actul de guvernare, că „noi vom rezolva problema“. Răspunsul oamenilor e o simplă întrebare: „Veți rezolva în folosul cui?“. Din nou în favoarea celor ce conduc, în primul rând, prin aceeași mizerabilă politică a nesocotirii competenței și a nepăsării în fața nevoilor impuse de realitate? După cum o unitate de inteligență artificială – spre exemplu, sistemul Google – nu poate exista fără un algoritm de bază, adică fără secvența inteligentă și coerentă a operațiunilor, tot astfel, nu poate exista o guvernare, să-i zicem decentă, fără un plan de acțiune coerent cu scopul, mijloacele și resursele. Democrația nu generează, în mod spontan, prin însăși natura ei, o guvernare de calitate. Avem dovada vie în fața ochilor. Principala preocupare a guvernării Românei trebuie să fie dezvoltarea. Aceasta constituie unicul adevăr, tot mai adevărat pe măsură ce s-a derulat o tranziție tot mai păcătoasă.

Încă suntem codașii Europei, ceea ce oricum e grav, dar, și mai rău, suntem o Românie ținută în loc de ea însăși. Politicile de creștere a veniturilor, lăudabile și necesare, sunt politici sociale, iar nu de dezvoltare. Istoria economiei în întreaga lume arată fără dubiu (o spun mai mulți savanți cu Premiul Nobel în economie) că marile puteri economice, ca și țările mai mici ce au atins mari performanțe, au devenit puternice pentru că statul a fost un instrument deosebit de activ în acele economii. Avem o excepțională creștere economică și un slab nivel de dezvoltare în curs. Un paradox total neproductiv. O bună guvernare își asumă și riscuri bine calculate. Iar riscul creșterilor salariale și ale pensiilor, fără a porni concomitent și motoare economice, este lipsit de prudență și de socoteală. Da, este momentul să ne asumăm riscul, serios și riguros, de a porni câteva proiecte economice de dezvoltare. Infrastructuri, fără îndoială. Adică autostrăzi, energie regenerabilă (hidro și eolian) sau cale ferată de mare viteză, care să împingă la dezvoltare întreprinderi românești, existente sau nou-create. Dar și în agricultură, unde ne-am înfundat într-o slabă productivitate.

Dezvoltare ar fi și aceea de a nu mai oferi piețele românești fără a atrage investiții în unitățile productive care să creeze în România cea mai mare plusvaloare.

Mai sunt încă întreprinderi românești, unele în prag de faliment, deși ar avea ce să ofere piețelor interne, dar și externe, dacă ar fi stimulate de politici guvernamentale inteligente și eficiente. Mă gândesc revoltat la nepăsarea și, totodată, neintervenția coruptă – intervenție care putea fi absolut legitimă și legală, pentru a salva activități economice românești – la care am asistat neputincioși pentru că erau chiar ale guvernărilor României. Absolut degeaba mai vorbim despre patrimoniu național, dacă nu există politici, cu viziune și curaj, pentru a-l pune în valoare. România este ca o marfă productivă în serviciul dezvoltării altor țări.

Cum să creăm o Românie competitivă? Nu prea am fost nici înainte de comunism, nici sub comunism și acum nici atât. E nevoie de o mare, serioasă și competentă analiză a realității pe care să se așeze o asemenea viziune a unei Românii competitive. Este vorba despre aplicarea unei analize ca un fir conducător, o linie de curent ce suprapune realizarea cu planul de acțiune.

În fine, să-l mai aduc o dată în ajutor pe Noica. El spunea că într-o lume globală, care este a conjuncțiilor (și, sau, dacă… atunci), contribuția românească ar fi prepoziția.

„Tot ce ni se întâmplă… trebuie să capete o așezare și un echilibru, trebuie să fie în ceva, deasupra a ceva, cu ceva spre ceva.“ Azi pare că doar un miracol ne poate duce în direcția afirmată de Noica. Un miracol, dar aflat la îndemâna noastră din clipa când ne hotărâm să-l atingem.